Un nou studiu arată că apele deversate de unul dintre cele mai mari râuri din America de Nord generează emisii intense de dioxid de carbon în Oceanul Arctic.
Oceanul Arctic este unul dintre cei mai importanți „absorbanti” de carbon de pe Pământ, reușind să absoarbă până la 180 de milioane de tone de carbon pe an, de trei ori mai mult decât emisiile anuale de dioxid de carbon ale orașului New York. Cu toate acestea, cercetătorii au descoperit recent că topirea permafrostului și deversarea în râul Mackenzie din Canada a unui volum mare de carbon duc la eliberarea mai multui dioxid de carbon în Oceanul Arctic decât se absoarbe.
Studiul, publicat la începutul acestui an, explorează modul în care oamenii de știință folosesc modele de calcul de ultimă generație pentru a studia râuri precum Mackenzie, care se varsă într-o regiune a Oceanului Arctic numită Marea Beaufort. La fel ca multe alte părți ale Arcticului, râul Mackenzie și delta sa s-au confruntat cu temperaturi semnificativ mai ridicate în ultimii ani, ceea ce a dus la topirea și decongelarea mai multor căi navigabile și peisaje.
În acest colț mlaștinos al Teritoriilor de Nord-Vest ale Canadei, al doilea cel mai mare sistem de râuri al continentului își încheie călătoria de o mie de mile începută în apropierea Albertei. Pe parcurs, râul acționează ca un transportor pentru substanțele minerale, precum și pentru materii organice și anorganice. Acestea se varsă în Marea Beaufort sub formă de carbon dizolvat și sediment. O parte din carbon este eliberat în cele din urmă în atmosferă prin procese naturale.
Oamenii de știință considerau Marea Beaufort de sud-est drept un consumator moderat de CO2, adică absoarbe mai mult din gazul cu efect de seră decât eliberează. Cu toate acestea, exista o mare incertitudine din cauza lipsei de date din această regiune îndepărtată.
Pentru a umple acest vid, echipa de cercetare a adaptat un model global de biogeo chimie a oceanului numit ECCO-Darwin, dezvoltat la Laboratorul de Propulsie a Reacției Nucleare din California de Sud și la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Modelul asimilează aproape toate observațiile oceanografice disponibile colectate timp de mai mult de două decenii de instrumente bazate pe satelit și pe mare (de exemplu, observațiile nivelului mării de la altimetrele seriei Jason și presiunea fundului oceanic de la misiunile GRACE și GRACE Follow-On).
Cercetătorii au folosit modelul pentru a simula descărcarea apei dulci și a elementelor și compușilor pe care îi transportă, inclusiv carbon, azot și siliciu, pe parcursul a aproape 20 de ani (între 2000 și 2019).
Cercetătorii din Franța, SUA și Canada au descoperit că descărcarea râului provoacă o eliberare atât de intensă de CO2 în Marea Beaufort de sud-est încât echilibrul de carbon se încline în favoarea eliberării de CO2, cu o cantitate netă de 0,13 milioane de tone metrice pe an, echivalentă aproximativ cu emisiile anuale ale a 28.000 de mașini pe benzină. Eliberarea de CO2 în atmosferă a variat în funcție de anotimpuri, fiind mai pronunțată în lunile mai calde, când descărcarea râului era mare și exista mai puțin gheață marină pentru a acoperi și captura gazul.
Oamenii de știință studiază de câteva decenii cum carbonul circulă între oceanul deschis și atmosferă, un proces numit flux de CO2 aer-mare. Cu toate acestea, înregistrarea observațională este limitată în zonele de coastă ale Arcticii, unde terenul, gheața marină și nopțile polare lungi pot face monitorizarea pe termen lung și experimentele dificile.
“Cu modelul nostru, încercăm să explorăm contribuția reală a periferiilor de coastă și a râurilor la ciclul carbonului arctic”, a declarat autorul principal Clément Bertin, cercetător la Littoral Environnement et Sociétés din Franța.
Astfel de cunoștințe sunt critice deoarece aproximativ jumătate din suprafața Oceanului Arctic este formată din ape de coastă, unde uscatul întâlnește marea într-o îmbrățișare complexă. Și deși studiul s-a concentrat pe o anumită zonă a Oceanului Arctic, el poate contribui la povestea mai largă a schimbărilor de mediu care au loc în regiune.
De la anii ’70, Arctica s-a încălzit cel puțin de trei ori mai rapid decât oriunde altundeva de pe Pământ, transformând apele și ecosistemele sale. Unele dintre aceste schimbări duc la eliberarea mai multui CO2 în regiune, în timp ce altele duc la absorbția mai multui CO2.
De exemplu, pe măsură ce terenurile arctice se dezgheață și mai multă zăpadă și gheață se topește, râurile curg mai rapid și transportă mai multe substanțe organice din permafrost și turbării în ocean. Pe de altă parte, fitoplanctonul microscopic care plutește în apropierea suprafeței oceanului profită din ce în ce mai mult de diminuarea gheții marine pentru a înflori în apa deschisă nou descoperită și în lumina solară. Aceste organisme marine de tip vegetal captură și fixează CO2-ul atmosferic în timpul fotosintezei. Modelul ECCO-Darwin este folosit pentru a studia aceste înfloriri și legăturile dintre gheață și viață în Arctica.
Oamenii de știință urmăresc aceste schimbări mari și aparent mici în Arctica și în alte regiuni, deoarece apele oceanice rămân un tampon critic împotriva schimbărilor climatice, absorbind până la 48% din carbonul produs de arderea combustibililor fosili.
Contacte media:
Andrew Wang / Jane J. Lee
Laboratorul de Propulsie a Reacției Nucleare, Pasadena, California
626-379-6874 / 818-354-0307
andrew.wang@jpl.nasa.gov / jane.j.lee@jpl.nasa.gov
Scris de Sally Younger
2023-185
Acest titlu a fost scris de inteligență artificială Chat GPT, unele date pot fi incorecte. Pentru stirea originala, verificati sursa: Link catre sursa
Sursa si foto: NASA
Mai multe gasiti pe pagina de Facebook stiridinromania.ro!
Daca ati fost martorii unui eveniment sau ai unei situatii neobisnuite care ar putea deveni subiect de stire, contactati-ne la admin @ stiridinromania.ro sau pe contul nostru de Facebook stiridinromania.ro!
