Viața pe ringul de dans: o metaforă a destinului

Viața pe ringul de dans are o morală a așteptării: îți aștepți partenerul, numărul, momentul, succesul, ieșirea din scenă. De cele mai multe ori, ca spectatori, le privim crezând că viața trebuie să imite arta. Omul-dans, Gigi Căciuleanu, un artist complet și un coregraf fabulos, revine la microfonul podcastului Avangarda, pentru un dialog despre cartea „Laleaua albă”, pe care Ionuț Vulpescu, fostul ministru al Culturii, a publicat-o la Editura Litera, plecând de la iubirile și scrisorile balerinei Irinel Liciu. Un episod special, despre Irinelul lui Doinaș, care a fost marea iubire, si Irinelul lui Tomozei, care i-a fost o dragoste pasională și răpitoare.

Gigi Căciuleanu știe, mai bine decât oricine, ce înseamnă să deschizi sufletul unui artist în fața lumii. De aceea, întâlnirea cu Gigi Căciuleanu este dedicată tuturor celor care adoră destinele care fac din artă, capodoperă; din libertate, o sursă inepuizabilă de inspirație și din propriile sentimente carne și oase pentru poveștile nemuritoare. Gigi Căciuleanu povestește totodată detalii din culisele marilor sale întâlniri: Miriam Răducanu, Pina Bausch, Maia Plisețkaia, Pierre Cardin. Tot la ceas de confesiune aflăm care sunt proiectele artistice recente ale lui Gigi Căciuleanu și ce pregătește îndrăgitul artist publicului larg în viitorul apropiat, într-un podcast (și) despre iubire, prietenie și destin.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=fPT2qv-Scag

Ce înseamnă în lumea artei expresia „Il fait du Gigi”? Gigi Căciuleanu, despre miracolul de a fi el însuși: „Ceea ce mă pasionează pe mine este avangarda permanentă și revolta permanentă. Eu mă revolt împotriva mea.”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la o nouă ediție a podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am o mare bucurie, bucuria reîntâlnirii cu coreograful, dansatorul, artistul, avangardistul Gigi Căciuleanu. Domnule Căciuleanu, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea și ne revedem.
Gigi Căciuleanu: Da, cu mare plăcere. Mă uit foarte des la podcasturile dumneavoastră și mă mir că mă invitați, pentru că sunt niște oameni așa de minunați pe care îi primiți, pe care îi îmbrăcați așa, în ceva foarte special. Și acești oameni parcă înfloresc în aceste podcasturi și sunt foarte măgulit că mă invitați.
I.V.: Mulțumesc frumos! Eu mulțumesc că sunteți aici. Cred că în cazul dvs. cuvintele avangardă și avangardist sunt foarte potrivite. V-ați gândit atunci când ați început dansul că o să fiți privit așa?
G.C.: Nu, e foarte curios că la mine cuvântul avangardă nu e deloc militar. Adică nu e deloc pe ideea că ești cu un steag în față și pe tine te împușcă primul. De fapt pe tine te împușcă primul, dar ideea este că ești deosebit față de ceea ce ți-ai propus. Pe undeva, o tot iei razna, înveți un lucru și deodată îți vine să ieși din acel drum pe care ți l-ai trasat tu în sus. Cred că asta ar fi avangarda. Ideea de a nu te lăsa tras în spate. Ideea de a nu te lăsa tras de niște obiceiuri sau de niște… Înainte se spunea să fii pe linie. Nu s-a schimbat nimic. Trebuie să fim pe linie. Este valabil până în ziua de astăzi și poate avangarda din care a făcut parte un Tristan Tzara, poate nu mai e privită ca o avangardă acum. Dar ceea ce mă pasionează pe mine este avangarda permanentă și revolta permanentă. Eu mă revolt împotriva mea. Îmi zic, măi, dar nu se poate să faci la fel, e ca și cum te-ai scleroza. Și rămâi într-un fel de formă și de pe o zi pe alta, de pe o clipă pe alta, încerci să ieși din acea formă. Eu le dau dansatorilor o indicație foarte des de mișcare. Le spun ieși dintr-o fotografie, te miști din ea și intri în altă fotografie. Se fixează și din aia iar ieși, și iar se fixează. Această ieșire dintr-o chiar fotografie aceea instantanee, care nu e deloc artistică, e o fotografie în care ai prins pe tata bând ceai sau ai prins pe mama pe stradă. Acele lucruri la care nu te aștepți și din acele lucruri să ieși cu alte lucruri la care să nu te aștepți. Nici tu ca protagonist, nici cei care te privesc sau te percep sau cei care vin la teatru, să zică, aoleu, de aia criticii n-au știut niciodată de unde să mă ia pentru că au zis Il fait du Gigi. Pentru că nu știau. Eu am învățat foarte bine dans academic și am ieșit din el pentru că mă plictisea ideea să fac mereu la fel. Dar ideea să faci mereu la fel intervine și la dansul modern sau contemporan din aceste clișee. Ieșirea din clișee.

Condiția autenticității în artă: să nu te trădezi de tot

I.V.: Ce mai înseamnă astăzi să ai un bon nom? Spuneți undeva că există nume și nume. „Unele nume înseamnă da, altele înseamnă nu”.
G.C.: Da, există unele care spun și poate. Maybe. Nu poți să știi exact unde e frontiera între pozitiv și negativ în sensul fotografiei. În sensul developării unei fotografii. Și atunci numele, sigur că numele e o pecete. Fiecare purtăm undeva crucea numelui și eu n-am vrut să renunț niciodată la numele meu. Aș fi putut în momentul când am plecat. Mi s-a propus atunci când am fost la Prefectură, mi s-a spus vreți să schimbați numele? Aveam posibilitatea ori să fie o consonanță cam la fel, ori să însemne cam la fel. Și eu m-am gândit și am zis nu, nu schimb numele, pentru că aveam deja un nume care era al meu, pe care îl purtam și cu care mă lupt în fiecare zi. Așa ca și cu durerea pe care o ai și cu care te obișnuiești, așa te obișnuiești și cu numele. Și spui, dom’le, e al meu, eu sunt ăla și hai să nu mă trădez chiar de tot.

Între arta doctă și academică și nonconformism. Gigi Căciuleanu despre dans: „întotdeauna drumul între cele două mari explozii, cea a vieții și cea a nevieții, este interesant și este o coreografie, este de fapt un dans”

I.V.: Aici am și două volume, o să vorbim despre cărți, nu doar despre dans, sau despre cărțile din jurul dansului. Și am văzut în aceste volume, am găsit, aveți o poezie excepțională, care se cheamă Biografie. Și apar, sunt câteva versuri interesante pentru destinul dvs. de artist. „M-am născut cum am putut, nimeni nu m-a ajutat, m-am născut singur.” Ne naștem singuri și murim singuri?
G.C.: M-am născut singur cuc într-un ceas de bucătărie, de fapt. Da, sigur că ne naștem singuri și tot așa ne ducem. Și întotdeauna drumul între cele două mari explozii, cea a vieții și cea a nevieții, este interesant și este o coreografie, este de fapt un dans. Viața noastră a tuturor este un dans, este un parcurs, adică este un traseu. Un traseu în spațiu și un traseu în timp. La un moment dat se confundă timpul cu spațiul. Eu am fost foarte mirat în sensul bun al cuvântului când am aflat de acel spațiu-timp al lui Einstein. Atunci am zis, da, dom’le, se confundă teribil aceste două lucruri. Adică tu umbli prin clipe, nu umbli pe kilometri, tu umbli într-o clipă între alta și în același timp ei trec prin tine așa cum ticăie ceasul. Și e foarte interesant că această îmbinare a trecerii prin timp și a parcurgerii spațiului se îmbină în momentul când faci poezie, adică în momentul metaforei, hai să-i spun așa, că e ea dans, că e ea poezie, că e ea operă, că e oricum ai lua-o, metafora le transcende pe toate. Și de-aia mi-am și inventat un nume, am zis nu sunt coreograf, sunt metacoreograf pentru că lucrez cu metafore. De fapt, dansul este o metaforă. Dacă ar fi ceva metaforă, e dansul, pentru că niciun gest nu e… Dacă e natural, nu mai e dans. Iar în momentul când nu mai vrea să spună nimic, atunci devine artă pentru artă și asta este grav. Eu cred că fiecare gest, oricât de mic ar fi, trebuie să spună ceva întâi ție, să-ți scormonească, hai să-ți spună, nu, adică să nu-ți spună didactic ceva, dar să-ți scormonească prin tine ceva și în același timp să-ți scormonească ceva, poate nu același lucru, la spectatorul care se uite la tine. De aceea, la mine, poezia cu dansul a fost totdeauna foarte înfrățită, așa cum spațiul și timpul sunt înfrățite. De aceea și m-am bucurat de cartea dumneavoastră, pentru că am descoperit aici ceea ce întotdeauna mi-a fost drag, legătura între poezie și mișcare, și mișcarea cultă, mișcarea doctă. Eu nu aș spune dans modern, aș spune dans cult, așa cum există muzica doctă, de fapt. Există muzica ușoară, muzică rock. Eu aș spune dans cult, cult în sensul, nu în sensul didactic deloc, în sensul că ai foarte multe bagaje și de acele bagaje, ca orice clown, ai posibilitatea să-ți alegi una din ele, unul din acei papagali, care sunt metaforele. Sunt niște papagali, sunt niște păsări liră. Metafora aia este o minunăție. Așa cum când treci pe stradă și odată îți cade o pană de porumbel sau ceva, și aia nu mai e pană de porumbel. Mi s-a întâmplat, stăteam pe Magheru, foarte obosit, stăteam așezat, eram obosit după ceva și stăteam așa. Și deodată mi-a căzut o pană așa și a stat în picioare, adică cu înfiptu în jos și cu pana în sus. Doar am luat-o și mi-am zis, asta vine din nu știu ce spațiu-timp sau din ce minunăție îngerească să fi venit.

Poezia care despietrește sau parole-cailloux, în varianta Gigi Căciuleanu

I.V.: Vorbiți despre metaforă, dar cuvintele pietre ce sunt? Poate arta să le despietrească?
G.C.: Bineînțeles, există pietre beton, adică pietre încimentate, dar există și pietricele acelea, eu umblu desculț foarte mult prin grădină – și acele pietricele de grădină, pietricele mici, alea te înțeapă, dar nu la fel. Dacă umbli în picioarele goale pe o alee de grădină cu pietriș, ai să vezi foarte multe istorii, o să ți se transmită prin tălpi. N-ai să vezi, n-ai să te duci numai de la portiță la ușiță. Te duci și deodată acele pietre care scârțâie un pic, care sunt micuțe, unele sunt înfipte, unele te dor, altele sunt mai line și mai așa. Te mai apleci să o iei câte una, pe plajă de exemplu, te tot apleci să iei, vai ce frumoasă e piatra asta, seamănă cu inimioară, vai, ce frumoasă e piatra asta, seamănă cu un cerculeț. Nu știu de ce ne plac alea care seamănă cu ceva, dar există săracele unele care nu seamănă cu nimic și acele săracele unele care nu seamănă cu nimic sunt cele mai formidabile, pentru că îți dau posibilitatea să-ți imaginezi absolut orice. Adică sunt niște porți deschise, așa mici cum sunt, spre orice, așa și un cuvânt. Orice cuvânt e făcut și din, nu numai din ceea ce înseamnă, dar din vocale consoane, din lumină și din umbră, în fiecare limbă, altfel, așa cum nu poți visa decât într-o limbă, nu poți visa în mai multe limbi deodată, dar când visezi într-o limbă, e altfel decât când visezi în cealaltă. Așa probabil e și cu, eu scriu mai multe limbi, de bucuria, de bucuria de a mă folosi de cuvinte. Mie îmi plac cuvintele, le ador, îmi place jocul de cuvinte, îmi place jocul de sensuri din cuvinte, îmi place să le întorc pe dos, îmi place să culeg, să umblu pe ele ca pe pietriș, de aia am spus cărții Cuvinte și n-am găsit… Cailloux în franceză sună foarte frumos, pentru că nu este nici pietricică, Cailloux e esența pietrei, e într-un fel piatra ca fenomen, nu piatra ca obiect.

Numele unui bonom?

I.V.: Și nom de nom, d’un p’ti bon nom.
G.C.: Pentru că bonhomme e bonhomme și bon nom e un nume bun, iar bon homme în franceză înseamnă acel omuleț pe care eu îl asimilez foarte mult cu cineva cu care am copilărit, cu Gopo. Acel omuleț al lui Gopo care ne-a încântat foarte multe momente, așa cum era el, adică neștiind exact cum era. Dacă știi să îl descrii, poate ai impresia că îl poate desena oricine. Dar acele contururi, care nu sunt foarte clare, special nu sunt clare, îți dau posibilitatea să le reorganizezi, să le repui altfel după cum ți se năzare.

Irinel Liciu, în ochii lui Gigi Căciuleanu: „Este și mama, și iubita, și femeia ca obiect senzual, dar, în același timp, o femeie mistică. Irinel le avea pe toate acestea”

I.V.: Ați făcut referire la acest volum, la Laleaua Albă, scrisori și iubiri din viața balerinei Irinel Liciu, pe care am publicat-o recent la Editura Litera. Vă mulțumesc pentru coperta 4, pentru acele fraze pe care le spuneți despre Irinel Liciu. Și spuneți acolo, Irinel Liciu a fost o eroină de tragedie antică. De ce a fost Irinel Liciu o eroină de tragedie antică?
G.C.: Deja cum apărea, numai din prima impresie pe care ți-o dădea, era o impresie de pe altă lume, cum numai foarte puțini îți dau. O Miriam Răducanu îți dă, o Maia Plisețkaya, o Maria Callas. Nu, poate, unii nici nu știu cum cânta Maria Callas. Dar numai aparența aceea cu care te lovea de la început, așa cum… poate nimeni n-ar ști să povestească așa, o dramă de Eschil sau de Euripide, dar eroina de dramă antică, de tragedie antică, este o metaforă în sine. Este și mama, și iubita, și femeia ca obiect senzual, dar, în același timp, o femeie mistică. Irinel le avea pe toate acestea. Deja aparența ei, numai când… Eu am văzut-o pe scenă prima oară. Eu am avut norocul, când eram mic, să mergem…

Ginger Rogers și Fred Astaire sau Gabriel Popescu și Irinel Liciu: „Are ceva păsăresc în ea. Păsăresc nu în sensul ciripitului, ci în sensul sternului care va zbura.”

I.V.: Ați văzut-o la Operă la București.
G.C.: Nu, eu prima oară am văzut-o într-o clădire foarte frumoasă de pe Batiștei, care există și în momentul de față, și se numea Arlus, Casa Prieteniei Româno-Sovietice. Acolo se dădeau tot felul de filme. Era conferința care era urmată de film sau de spectacol. Toată lumea se ducea la conferință ca să vadă, după aceea, filmul gratis și spectacolul. Conferințele mi-au ajutat foarte mult. Eu, neavând studii mari, alea au fost studiile mele. Fără să vrei, copil fiind, asculți și îți intră în cap tot felul. Dar nu aș ști să spun despre ce erau conferințele, că toată lumea aștepta să vadă ce vine după conferință. Și după conferință, la un moment dat, au venit doi nebuni de la Opera din București, Gabriel Popescu și Irinel Liciu. Așa, un fel de Ginger Rogers și Fred Astaire. Bineînțeles că atunci nu i-am asimilat deloc. Și foarte curios că primul dans, primul, hai să nu-i spun dans, pentru că dansul sună a dănțuială, primul impact pe care l-am avut, a fost dintr-un fragment de Faust. Faust din acea Noapte a Valpurgiei, iar ei întruchipau două personaje, Cleopatra, cred, și Antonio, să nu mă înșel, doar două personaje, tocmai de factură, de tragedie greacă. Și Irinel începea pe jos. Mi s-a părut foarte curios că o dansatoare să înceapă dansul de pe jos. Atunci mi se părea, parcă trebuia să dansezi în picioare, nu știu cum. Și atunci m-am focalizat pe ea. Și ea când a devenit, cum s-ar spune, imaginați-vă o trombă de apă care cade, o filmați. Și după aia o filmați, dați filmul pe dos și vedeți acel lăcușor de apă care se întrupează într-o sculptură din apă. Așa mi s-a părut mie atunci Irinel. Și am văzut în primul rând ochii și fața. M-am impresionat că nu arăta bomboană. Nu arăta ceea ce îți propui să zici vai, balerina, ce drăguță e. Nu, arăta ca un fel de, tocmai ca o lalea. Semăna extraordinar și cu o lalea și cu o pasăre. Are ceva păsăresc în ea. Păsăresc nu în sensul ciripitului, ci în sensul sternului care va zbura. Așa cum Miriam are acest lucru. Dacă vă uitați bine la Miriam, ea are exact acest stern. Eu nu vorbesc acum de frumusețea piciorului care se ridica sau a brațului. Eu i-am văzut chipul. Așa cum la Pablo Neruda sunt importante acele figuri de pe prora navei. El are foarte multe și la el acasă. Am fost în casa lui și… probabil că ați fost.
I.V.: Nu, n-am fost. Mi-aș dori. Ați stat în Chile. Ați condus compania națională de balet din Chile.
G.C.: Da și am bântuit în casa aia.
I.V.: Ați fost norocos pentru asta.
G.C.: Am fost foarte norocos pentru că m-am împrietenit foarte bine cu directoarea acelei case. La Chascona se cheamă. Casa din Santiago. Mai avea alta. Dar la Santiago avea o căsuță foarte frumoasă. Era o căsuță pe mai multe niveluri. Și multe deodată. Dar așa o căsuță ca de țară. Dar avea adunate tot felul. Chile e o țară de mare, de ocean. Deci avea acele figuri de… Uite ce frumos. Figură de proră, nu? Adică undeva e și avangarda aici.

Supraomenească, Irinel Liciu, balerina cu stern din avangarda zborului. Gigi Căciuleanu: „Imaginați-vă că ar ieși Irinel. Imaginați-vă că iese dintr-o baie cu spumă. Adică iese și deodată pe aici era doar ceva, un nor, ca ceva, care nu era carnal, nu era din carne și oase”

I.V.: Avangarda.
G.C.: Da, da. M-ați întrebat la început. Acel stern care e avangarda zborului. În casă, ies tot felul de chipuri din perete cu niște femei care au sânii goi. Dar nu în sensul că au sânii goi. În sensul că au voie să fie goale în apă. Adică sirena nu poate să îmbrace un frac. Sau un tutu. Și e foarte curios că nu corpul l-am văzut prima oară. Exact ca la Miriam. Am văzut în primul rând fața. După aceea am văzut începutul. Dacă vă uitați la o pictură a lui Leonardo da Vinci care se cheamă, chiar seamănă cu Gioconda, Imperator Mundi. Și îl vedeți pe Iisus cu acea lume în mână. Să vă uitați foarte bine la acest moment al trecerii de la corp spre spiritual, spre gând printr-o zonă nedelimitată. E foarte curios. Corpul devine un corp. Braț, mâna ține. E foarte bine conturată și ține lumea ca un fel de sferă transparentă. Și după aceea se trece prin ceva, prin acest spațiu-timp de care vorbeam înainte, pe care nu știi unde să-l plasezi și de unde să-l iei. Ei bine, acest lucru deodată a ieșit… Imaginați-vă că ar ieși Irinel. Imaginați-vă că iese dintr-o baie cu spumă. Adică iese și deodată pe aici era doar ceva, un nor, ca ceva, care nu era carnal, nu era din carne și oase. Nici costumul nu știu cum era. Și deodată, după aceea devine corpul. Deci ea s-a ridicat și a început să danseze. Un dans foarte schematic, pentru că avea niște mișcări așa un pic hieratice, parcă aduceau de pe vasele acelea grecești sau dansurile egiptene, un pic de profil, într-un fel. E foarte curios că după ce i-am văzut fața, care s-a înfipt în mine, așa cum se înfige prora bărcii în apă, după aia i-am văzut restul, adică i-am văzut brațele, i-am văzut picioarele și i-am văzut mai ales contopirea cu celălalt, cu partenerul ei, care deodată prindea corp și el. Și deveneau un singur organism. Acele două persoane, care aveau două capete, patru brațe, patru picioare și așa mai departe, deveneau o singură ființă. Și nu mai conta că povesteau o poveste. Adică mie nu mi-a povestit nici o poveste atunci, că eram mic. Dar e ca și cum atunci, dacă aș fi știut să le spun, aș fi știut ce e animus și anima. Atunci aș fi înțeles ce vor Jung sau Platon să zică. Cu acea ființă unică.

Când a atins-o prima dată Gigi Căciuleanu pe Irinel Liciu? „Cred că ar fi stricat dacă ar fi fost o bombonică.”

I.V.: După aceea ați văzut-o la Operă?
G.C.: Bineînțeles, după aceea am fost la Opera. După aceea, când am intrat eu la Operă, ea nu a mai dansat. Era momentul tocmai când nu mai dansa. Dar a avut, la un moment dat, a reapărut într-un spectacol care se numea Mandarinul miraculos, făcut de Oleg Danovski. Și în care eu de-abia intrasem și foarte mirat am fost când am ajuns la teatru și am văzut pe avizier că eram distribuit în rolul tânărului din spectacol. Adică unul care se întâlnește cu Irinel și mi s-a părut foarte… Atunci am atins-o. Adică e prima oară când altfel nu aveam cum. Adică știam de ea. Bineînțeles că la Operă am văzut-o în Lebădă. Bineînțeles că Lebădă. Bineînțeles că Lebădă. Bineînțeles că Lebădă, adică acea lebădă care este și lebădă și pasăre și tot ce vrei. Și acea mi-a adus aminte de poezia Ninei Cassian, nu știu dacă o știți, unde zice, este o noapte în care, dacă ai rămas, negrășit ți-apare lebăda cu nas. Acel nas și acei ochi așa în care apăreau din… Și te fascinau? Asta înseamnă fascinație. Adică nu zici, vai, ce frumușică e. Nu. Nu asta era important. Cred că ar fi stricat dacă ar fi fost o bombonică. Revin la acest lucru, pentru că eu cred că acea tragedie antică… Cum și-o imaginează unul pe Efigenia? Nu ți-o imaginează niciun fel. Adică dacă îi pui pistrui și îi pui un coș pe nas, nu mai e… Ea trebuie să fie undeva nedefinită realmente. Și Irinel nu a fost niciodată foarte definită. Ea a dansat dans academic, bineînțeles. Dar, după părerea mea, era foarte la pe muche de cuțit cu… Pe muchea, pe prăpastia, aș zice eu chiar, cu un alt fel de a dansa și un alt fel de a simți dansul ăla. Adică nu numai prin forma pe care o vezi în oglindă, pe care o lucrezi. Bineînțeles că era foarte cizelată și avea acel picior care era foarte galbat. Era o nebuloasă, într-un fel. Adică ieșea din canoane, tocmai. Ieșea din acele canoane la care te aștepți. Așa cum cei mai mari ies. Revin la Maia. Maia, la moartea lebedei, nu era doar lebăda aia, era cântecul lebedei. Iar la Irinel se adăuga un lucru care îl aveau și Maia, și Miriam, tragism. Un tragism teribil. În orice ar fi făcut, aveai impresia că ești pe cale de a-ți povesti moartea. Nu să mori, să moară ea, dar îți povestea neantul. Adică fiind acolo, palpabilă, în alb îmbrăcată, cu pene, dansând moartea lebedei. Dansând cântecul lebedei, de fapt.

Gigi Căciuleanu despre geniile din lumea artei: „Erau în același timp de o luciditate de bisturiu și cu o înțelepciune de naiba știe de unde sau Dumnezeu știe de unde”

I.V.: De unde credeți că este fascinația asta în jurul personalității lui Irinel Liciu?
G.C.: E fascinația față de oamenii care nu au niciun calibru normal. Adică sunt ieșiți din comun. De fapt, întâlnirea ei cu Béjart tot de acolo am aflat-o. Eu n-am știut. Am știut că a fost în Belgia, dar pe vremea aia nu mă gândeam unde a fost. Dar, întotdeauna, în carte, ea spune la un moment dat, într-una din scrisori, spune un lucru foarte… Nu vreau să mă înțelegeți greșit, dar ea îl spune și eu înțeleg de ce o spune. Ea zice… „Da, maestrul doar s-a uitat la mine.” Bine, ochii lui Béjart erau absolut fascinanți și niște… tot așa venind de pe lumea cealaltă. Și în același timp foarte ancorați în lumea asta. Adică asta este extraordinar. Că nu erau numai așa de lunatic. Deloc. Erau în același timp de o luciditate de bisturiu și cu o înțelepciune de naiba știe de unde sau Dumnezeu știe de unde. Ei bine, și ea zice la un moment dat, „da, unele lucruri sunt bune, altele sunt discutabile”. Și e adevărat. Ca la noi toți, bineînțeles. Dar la Béjart, unele lucruri… Asta am avut, exact senzația asta am avut-o. Că niște lucruri sunt extraordinare. Alea când se lasă dus de val, de valul nebuniei, adică când nu e strategie la mijloc, sunt extraordinare. Când intră strategia, trebuie să facă… La noi toți e așa. Când trebuie să faci un spectacol, deodată organizarea aia de strategie minusculă îi strica din geniu. Iar Irinel, eu sunt sigur că s-a întâlnit pe acea latură unde el se uita la ea de departe, ea îl vedea și nu știa cum să-l ia, și nu erau din aceeași lume. Ceea ce e foarte frumos, așa cum două nebuloase nu sunt din aceeași lume. Una e acolo și una e acolo și fiecare își are felul ei de a fi spirală în univers. Dar s-au recunoscut, așa cum s-au mirosit pe tărâmul ăla de luceferi. Și mi-a plăcut foarte mult acest… de fapt ea n-a lucrat cu el. De fapt ea a stat și a observat iar el a observat-o. Asta este extraordinar. Și eu sunt convins că… foarte curios că mi-aduc aminte foarte bine ultimul ei spectacol, Brâncuși era.

Balerina care a topit în dansul ei toate formele de artă. Gigi Căciuleanu despre Brâncușiul lui Irinei Liciu: „Numai Dumnezeu știe să le combine în halul ăsta pentru că era Masa tăcerii, era Coloana infinită, dar erau toate în ea acolo.”

I.V.: Brâncuși, da, Cleopatra Lorințiu explică în carte contextul în care s-a întors ea și aici e rolul lui Gheorghe Tomozei, care o convinge să se întoarcă.
G.C.: Ei bine, atunci a dansat cum n-a dansat niciodată. Pentru că n-a dansat tehnic. Eu îmi amintesc cum tremura, adică avea un… nu tremura, tremola, aș spune eu. Avea niște, corpul ei devenea tril și avea o…, nu-i mai păsa. Nu-i păsa să…, nu-i mai păsa. Pur și simplu era deja dincolo. Și foarte frumos s-a legat de Brâncuși. Numai Dumnezeu știe să le combine în halul ăsta pentru că era Masa tăcerii, era Coloana infinită, dar erau toate în ea acolo.
I.V.: Și cu Faust e o legătură. Ștefan Augustin Doinaș e cel care a tradus Faust în limba română.
G.C.: Și genial.
I.V.: Absolut. Și un poet absolut genial.
G.C.: Și un poet absolut strălucit.

Viața lui Gigi Căciuleanu, biografia unui om dezrădăcinat? De ce recita artistul poezii românești „ca niște mantre” în anii în care a locuit în străinătate?

I.V.: Mistrețul cu colți de argint e una dintre cele mai frumoase poezii care s-au scris. Mai trebuie să pomenim de o carte, un album excepțional făcut de Ludmila Patlanjoglu, Gigi Căciuleanu, Omul Dans. Și spuneți aici că după ce ați plecat din țară, în 1972, dacă nu greșesc, dintre lucrurile esențiale care v-au lipsit au fost poeții români. Faptul că nu ați mai avut acces la marea poezie română. La limbă.
G.C.: Nu numai că nu îmi aminteam multe, nici nu știam că mi le amintesc, dar mi le aminteam doar că le ziceam. Ca niște mantre. Le ziceam ca să nu… pentru că nu știam ce o să mi se întâmple. Eram într-o ceață. Poate că toată lumea care a trecut prin asta știe cum e să te dezrădăcinezi, dar nu în sensul să fii turist undeva. Pur și simplu să nu mai știi ce se va întâmpla mâine. Și atunci mă legau silabele. Nici măcar nu erau niște poezii, cine știe ce. Erau acele poezii de Coșbuc din cărțile de citire. Eminescu, foarte multe, pe care nu credeam că le știu. Și m-au salvat într-un fel psihic. Pentru că m-au reaxat. Când dansezi ai nevoie de un ax, foarte clar, așa ca la patinajul artistic. Trebuie să ai un ax vertical ca să poți după aia să te bucuri de orizontală, de tot ce e răspândit. Acele poezii m-au reaxat. Și poate atunci am și început să le scriu pe niște bucățele de hârtie foarte separate și unde îmi venea câte ceva ca să nu uit o bucățică de dans care îmi venea în cap și nu aveam cum să o fac că nu eram într-o sală și nu aveam cum să o cristalizez altfel. Și atunci scriam pe unde nimeream câte ceva. Și acea comuniune, aș zice eu, comuniune în sensul chiar bisericească, cu silaba, cu versul. De ce îl iubesc eu pe Doinaș foarte tare? Pentru că are în același timp o chestie nemaipomenită, care e forma și în același timp ceea ce spune prin acea formă. Așa cum eu sunt un mare admirator al parnasienilor francezi, José María de Heredia, de fapt nu era francez, era cubanez… Dar versurile lor au în același timp o formă, așa cum versurile lui Lermontov sau ale lui Pușkin sau Esenin au o formă foarte, foarte, foarte precisă. Adică au și un ritm. Dar alea nu te zăpăcesc la cap. Alea curg atât de natural, iar la Augustin Doinaș, probabil că la Goethe, eu nu știu nemțește, deci nu-mi dau seama, dar probabil că la Goethe sună într-un fel, toată lumea o zice.
I.V.: L-a tradus pe Goethe, și nu numai.
G.C.: Și nu numai povestea.
I.V.: Și Nietzsche, a tradus mult din germană.
G.C.: Și Nietzsche, exact. Și nu numai povești, povestioarele, ci faptul că acele povești au tâlcuri. Și acele tâlcuri, chiar din momente periferice, care nu fac parte din marea dramă, din marea poveste, niște întâlniri așa, episodice, cum se spune în filme, roluri episodice. Deoarece rolul ăla episodic… există și premii care s-au dat la roluri episodice, ceea ce e foarte frumos.
I.V.: Absolut. Roluri secundare, să zicem.
G.C.: Secundare, da. Dar care nu sunt secundare, de fapt. La un moment dat punctează atât de bine.

A fost Irinel Liciu „avocata” sau îngerul păzitor al lui Gigi Căciuleanu la Varna? „Alicia Alonso îmi pusese 1 pentru că am dansat pe muzică americănească. Deci asta înseamnă avangardă”

I.V.: De Irinel Liciu vă mai legă ceva, concursul de la Varna. Când ați câștigat premiul acela. Ați vorbit cu ea atunci, la Varna?
G.C.: La Varna n-am vorbit cu ea pentru că ei erau în juriu și n-aveam… Nu că n-aveam voie, dar nu se vorbea cu juriul. Erau în Olimpul lor, iar noi eram la sapă. Și atunci cea care a fost cu noi, de fapt a fost responsabilă a grupului, a fost o mare dansatoare pe care România a avut-o, Cora Benador. Cora Benador și ea e o pedagogă foarte bună. Cora Benador a fost la Opera din Berlin ca maestră. A făcut o carieră extraordinară și de profesoară. Iar eu am descoperit-o pe atunci la Operă fiind, în Călărețul de Aramă, unde dansa rolul… Am uitat… Parașa cred că se chema rolul feminin. Călărețul de Aramă vorbește despre inundația din Petersburg și e o poveste de-a dragoste acolo și deodată acel Călăreț de Aramă, care este, de fapt, Petru, cred eu, care-i statuie, se animează și tot așa. Iar Cora pentru mine a fost acea Parașa, acea fluiditate de moment. Iar acea fluiditate de moment, Cora Benador era responsabilă a grupului și eu v-am mai spus povestea. Am intrat, mi-am făcut prima parte și am intrat în ea. Prima parte clasică, academică, la care nu mă așteptam să intru, pentru că erau unii foarte buni. Erau cubanezi, erau ruși, erau bulgari, erau dansatori foarte mari în calitate… Și după aceea am fost eliminat, foarte curios, la partea modernă care a avut un succes de public foarte mare atunci și toată lumea și-amintește de aia. Dar eu am fost eliminat a doua zi și nu mi-a mai păsat foarte mult. Dar Cora s-a dus să vorbească cu Irinel și a spus, hai să mai stea. Și atunci am mai rămas câteva zile și dormeam în camera cu Cora și cu fetele de la concurs, n-aveam loc să dorm, și aveam picioarele pe balcon ieșite. Și mă duceam la baie, era la Varna, frumos. Și Irinel, ea a povestit, după aia a povestit Corei, că Galina Ulanova, care era altă mare stea, era șefa jurului, i-a chemat pe toți și i-a rugat să-și arate notele. Și și-a dat seama atunci că Alicia Alonso îmi pusese 1 pentru că am dansat pe muzică americănească. Deci asta înseamnă avangarda… De ce? Că atunci se dansa pe muzica aceea care era modernă pe moment, acea muzică Luigi Nono și Stockhausen. Și se părea foarte derizoriu să dansezi pe o muzică de rock de Ray Charles. Și mi-a pus 1 din 20. De aceea am fost eliminat. Iar Irinel a fost martora acestui lucru și după aia i-a povestit prin Cora, știam eu, că până la urmă ea a fost cea care într-un fel a fost catalizatorul acestui proces. Adică dacă am avut un premiu, a fost grație faptului că așa cum se întâmplă astăzi la Jocurile Olimpice, când cineva a fost nedreptățit poate cu o notă pentru că i-a ieșit un călcâiaș de nu știu pe unde și poate că e așa și poate că nu e așa, și nu se știe, dar atunci nu existau filme să dovedești. Acum cred că o să se descopere cine și cum. Dar atunci nu. Și atunci ea a făcut… Mi-a fost într-un fel avocată și grație lor am avut acel premiu de coreografie, primul meu premiu de coreografie, care m-a și lansat de fapt.

Copilul Gigi Căciuleanu: „Cum intră cel mai mare balerin al lumii într-o fotografie atât de mică?”

I.V.: Pentru că vorbim de Olimpul marilor dansatori. Aici în cartea asta am găsit o poveste foarte frumoasă, mătușa dvs., Tatiana, vă dă la un moment dat o fotografie foarte mică, probabil alb negru, a lui Nijinsky.
G.C.: Alb-negru cu mărginuțe, așa.
I.V.: Și spune, uite ăsta este cel mai mare dansator din toate timpurile. Răspunsul lui Gigi Căciuleanu de astăzi: avea dreptate Mătușa Tatiana?
G.C.: Avea dreptate, sigur, ceea ce este de notorietate publică. E ca și cum l-ai pune în balanță pe Nureyev sau… Dar în același timp nu știu dacă v-am mai povestit și răspunsul meu a fost atunci, am zis, dar cum intră cel mai mare balerin al lumii într-o fotografie atât de mică? Mi s-a părut că nu-i normal să fie așa mic acolo. Și atunci când dansam Faunul deci… dar alt fel de bunică, tot așa, la noi erau acei basarabeni care s-au refugiat în ’40 și toată lumea claie peste grămadă, deci nu mai știu cine mi-era bunică, străbunică sau ce-o fi fost, și țin minte era bunica Sonia care venea și făcea, noi eram singurii care aveam o baie, o cadă, și atunci toată lumea venea să facă baie la noi, și o țin minte pe ea că își făcea așa cu mâinile în baie, și mi s-a părut extraordinar că își amesteca apa caldă cu apa rece și așa, stând în baie, mi-a povestit cum a fost ea la Marinsky și l-a văzut pe Nijinsky și i-am zis: dar cum a fost? Că toată lumea vorbește de faptul că el avea niște oase parcă speciale, cu aer, că zbura parcă în momentul când sărea, când intra în Spectre de la Rose, în acel Weber, și intra pe geam și se pare că zbura și ea a văzut acel lucru și eu am întrebat cum a fost, zice, nu știu că am închis ochii, deci ea l-a perceput cu ochii închiși pe cel mai mare balerin, mi se pare extraordinar de frumos, din păcate i-a deschis, probabil, dar n-a văzut săritura aceea…. Dar a simțit-o altfel, deci asta ar fi avangarda, să fie altfel.

Întâlnirea lui Gigi Căciuleanu cu Miriam Răducanu, „un șoc”

I.V.: Dvs. ați avut șansa unor întâlniri destinale cu ochii deschiși, larg deschiși și am vorbit despre Irinel Liciu și m-aș opri asupra altor trei întâlniri care se regăsesc și în acest album, Omul Dans. Nu putem să nu începem cu Miriam Răducanu, unde spuneți, n-a fost o întâlnire, a fost un șoc: din ce vine șocul întâlnirii cu Miriam Răducanu?
G.C.: Șocul vine din faptul că un gest foarte mic a avut un impact foarte mare. O povestesc mereu și tot n-apuc să o spun în cuvinte. În momentul în care am intrat fugind de la școală la unul din recitalurile ei, eram în întârziere, și am ajuns când era deja început spectacolul, era foarte multă lume… venea lume puhoi dar ea n-avea un afiș să anunțe spectacolul și cred că era la Conservator, o săliță mică, la Conservatorul de muzică era o sală, și avea un gest foarte mic, doar își ridica brațul foarte încet spre arcadă și se confunda căușul pe dos, adică nu căușul așa, căușul pe dos, cu acest os al ochiului și mi s-a părut, m-a izbit foarte tare faptul că așa ceva mă poate izbi. Adică nu sarea în aer, nu făcea piruete, nu nimic, în acel moment, după aceea a dansat tot felul, iar acest șoc a fost o deschidere de ochi. De fapt eu veneam de la o școală unde se spunea trebuie să sari mai sus, trebuie să faci așa și nu pe dincolo și nu, nu-i bine și nu, și nu, și ba da și așa trebuie, normal, e sculptură, asta e dansul, de fapt, ucenicia de dans e sculptură, e ceea ce dăltuiești în copilul ăla, ca la gimnastică. Că fără aia nu se poate, dar în același timp mi-am dat seama că se poate altfel. Și deci această homeopatie m-a izbit foarte tare, această economie de mișcare care te putea electriza tot atât de puternic ca nu știu ce sărituri peste nu știu câte înălțimi; aceste lucruri, asta e avangarda, asta este faptul că această persoană nu era normală la cap atunci când dansa, nu era ce se cerea să fie deloc și nu-i păsa, lui Miriam niciodată nu i-a păsat, nu i-a păsat de alții, adică de faptul că, pentru că au criticat-o tot timpul mai ales colegii, cumplit…

De ce crede Gigi Căciuleanu că în artă „se poate” orice?

I.V.: Așa se întâmplă….
G.C.: Dar ea era foarte interesată, dacă venea cineva care a făcut un pic de dans contemporan, în America, o întreba și se ducea la ore și învăța și încerca să învețe, dar nu făcea ce învăța acolo, deloc! A fost trimisă la Palucca, la o mare dansatoare, un fel de Miriam Raducanu a Germaniei de Est, la Dresda, care a văzut, pentru că nemții totuși își cultivă artiștii și acea doamnă avea o școală de avangardă, de dans de avangardă, cum era Mary Wigman. Era un fel de Mary Wigman a Estului, în timp ce Mary Wigman era a Vestului, deci nu avea acces Miriam, nu avea acces la Vest. Și când a venit n-a criticat-o în niciun fel, adică n-am auzit decât că a fost extraordinar că s-a întâlnit cu tot fel de artiști care erau ca ea, veneau de nu știu pe unde. Cine te împiedică pe tine să scrii cum a scris Tristan Tzara? Se poate! Ca Marin Sorescu! Se poate! Ca Nichita Stănescu? Se poate! Se poate! Dacă ar fi scris ca alții, n-ar mai fi fost la fel; dacă toți ar picta ca Picasso, n-ar mai fi la fel. Deci faptul că asta era la Miriam foarte clar… că își deschidea niște ușițe și dacă era să critice pe cineva, ea pe ea se critica și tot timpul cizela, așa cum Brâncuși cizelează, și-a cizelat sculpturile, ea și-a cizelat dansurile. Eu eram total pe dos, în momentul în care lucram cu ea, eram foarte haotic și teribil și probabil că această combinație a fost interesantă… La un moment dat, ziceam, „nici nu știu ce faci tu în spatele meu”, dar nu conta, pentru că eu mă contaminam și îi luam impulsul, ea îmi dădea un bobârnac, și eu luam din acel bobârnac, și mă strecuram prin găurile covrigului. Dacă ea era covrigul, eu mă strecuram printre găurile covrigului.

Despre costurile transgresiunii în artă. Gigi Căciuleanu: „Bineînțeles că te poți dezbrăca și să umbli cu pene, dar ce interes am eu?”

I.V.: Celebrele nocturne pe care le-ați realizat, cu un titlu fellinian, reprezintă momentul de avangardă cel mai pregnant al dvs?
G.C.: Este o ușă deschisă. Atunci mi-am dat seama că e voie, că am voie niște lucruri, și mi-am dat voie întotdeauna și am urât întotdeauna de atunci oportunismele, mi-am dat seama că nu le-am urât pentru că sunt oportuniste, dar pentru că pe mine m-ar fi blocat dacă aș fi făcut ceva din strategie, alta decât să mă depășesc, nu mi-ar fi mers, pentru că dacă ar fi să imit pe cineva… Bineînțeles că poți imita pe cineva poți să iei, hai, iei de la Martha Graham, iei mișcările, le pui în invers și e foarte bine, și îți merge foarte bine. Eu am făcut dans contemporan, însă se dansează numai Merce Cunningham, și n-aveai voie, dacă ieșeai din canoanele alea… Dar de ce? Dacă eu am ieșit din canoanele clasice, de ce să intru și să fiu prizonier al altor canoane? Deci ieșirea din canoane. Mi se pare că ceea ce este extraordinar la acești oameni, Miriam, Irinel, Maia, Béjart, ieși din canoane, adică toată lumea spune că Béjart făcea dans clasic. Bineînțeles, tehnica era academică, dar ce mai conta? Pentru că acea mizanscenă, pe care el o inventa, care nu era nici academică, nici nimic, era felliniană, era brechtiană, era a lui Dante, erau niște chestii demiurgice și acest lucru mi se pare foarte, foarte interesant. Astea mi le spun în fiecare zi, să nu faci la fel cum ai făcut ieri, că e prostie. De ce? Nu ca să faci ceva mai interesant, nu asta e ideea, adică nu strategia interesantului mie îmi trebuie, nici strategia șocului, hai să fac ceva ca să șochez… bineînțeles că te poți dezbrăca și să umbli cu pene, dar ce interes am eu? Niciunul. Eu vreau să șochez cu frumosul, vreau să șochez cu metafora, cu ce șochează Eminescu, nu șochează cu faptul că se plimbă gol pe stradă, șochează prin faptul că îmbină așa de frumos ideile și așa de frumos face dintr-o poveste, care e, de fapt bănăluță de tot cu Luceafărul, face din asta ceva extraordinar, de amor… îl îmbină cosmic cu Schopenhauer, adică te duce de sus în jos, de jos în sus, cu niște versuri… Versul e foarte simplu: A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari, împărătești, pam-pam-pam… Ce mare brânză? Ei bine, e mare brânză, pentru că, pentru că dacă ar fi scris cum trebuia să se scrie, poate n-ar fi făcut-o.

Dansul intraductibil și arta geniilor. Gigi Căciuleanu: „Ei bine, pentru noi, e o Mioriță fără cuvinte, asta le leagă pe Miriam Răducanu și pe Pina Bausch”

I.V.: Pina Bausch unde e în seria asta?
G.C.: Da, Pina era o dansatoare pe care eu o apreciez foarte tare ca interpretă, ca interpretă chiar a ei înseși. Dacă vă uitați bine în spectacole, cum e Cafe Muller, dansul ei de acolo, din fund, ea nici nu se lua în serios, ea s-a pus în episodic, în rol episodic, uite, exact ce trebuie, dar toată lumea a rămas fascinată de acel dans, unde ea dansa în fața unui perete, iar acolo în față se întâmplau nu știu câte lucruri. Și să mă ierte Dumnezeu, eu cred că, exemplul filmului lui Wim Wenders  e foarte frumos pentru că este de Wim Wenders, dar nu o arată pe Pina cum este, singurul care a captat-o pe Pina a fost Fellini, în acel film, care nu e de dans, unde juca rolul unei contese oarbe și asta era privirea lui Pina. Pina se uita nu știu pe unde și de fapt poate ce o lega de Miriam este că… și de Brâncuși și de Miro, cu niște elemente foarte simple, dacă te uiți bine la coregrafiile ei, ele sunt foarte simple, sunt simple, cum le juxtapune, cu ce pune alături, se alătură unui cantor în teatru. Acea stranietate pe care, dar dacă vedeți la mișcările pure, sunt foarte foarte simple, nu simpliste, câteodată sunt niște pași. La Iphigenia în Tauris umblă un dansator și mai face un pas, un pas… așa pe muzica aia e bine, dă ce trebuie pentru că… vorbeam de Miriam cu gestul homeopatic, cu gestul mic, cum Dumnezeu să îl explici? N-ai cum, exact ca în momentul în care Miorița, care începe cu ceva intraductibil în altă limbă, imposibil să traduci „Pe un picior de plai,/ Pe o gură de rai”, e mare lucru! Încearcă să traduci în altă limbă: „Pe un picior de plai”… este caraghios… „Pe o gură de rai”, ce e aia? În nicio limbă nu poți traduce. Ei bine, pentru noi, e o Mioriță fără cuvinte, asta le leagă pe Miriam și pe Pina. Bineînțeles că Pina e de notoritate mondială, Miriam n-a vrut niciodată să iasă din România, se consideră româncă până în vârful oaselor și n-a vrut niciodată, a avut cu ocazia de mai multe ori și a zis „eu aici sunt, asta fac” și dansul e foarte românesc. De ce dansul? Iar revin la Miriam, nu pot să mă abțin, este foarte românesc pentru că are cursivitatea limbii române. Bunica mea învățase română, de fapt moldovenește, târziu, adică avea deja…. era deja matură când s-a căsătorit cu bunicul, și spunea că e o limbă superbă, superb de frumoasă, pentru că e foarte curgătoaremși într-adevăr la noi, îmbinarea diftongilor, triftongilor, care se legă cu niște consoane din când în când, îi dau o cursivitate. Italiana are o muzicalitate foarte mare, bineînțeles spaniola are o asprime, dar limba română ascultată din afară, zicea ea, era și foarte curgătoare, adică avea o fluiditate, și avea și o precizie, pentru că din când în când te lovea din niște diamante de consoane pac, pac, pac, așa ca într-un rug deodată există niște stânci. Asta era imaginea ei și ăsta e dansul lui Miriam. Pina? Am avut norocul să văd ce a făcut, să iau, de fapt, poze… este fundația ei la Wuppertal, care e foarte interesantă și am văzut ce a făcut când era la școală la New York, era elevă și a făcut un dănsuleț academic îmbrăcată, și un dans, dar deja era acel, acel altceva; ăsta e și revin că asta e avangarda.

Gigi Căciuleanu despre chinul pe care îl îndură femeile în balet: „Nu știu dacă ați pus vreodată un pantof de poantă. Noi am făcut la școală, băieții, și a fost foarte bine că ne-au obligat să punem poante, și să vedem ce îndură fetele: e cumplit, adică este ceva, e o tortură!”

I.V.: Miriam Răducanu va împlini 100 de ani în această toamnă; pentru cineva care n-a văzut-o, care n-a luat parte la lecțiile ei, care nu v-a văzut în acele nocturne din anii ’70, la sfârșitul anului ’60, ce ar trebui să știe despre ea?
G.C.: E păcat că s-au păstrat foarte puține, foarte puține documente de atunci, video, că nu se făceau și la televiziune; cineva care a invitat-o mai des, era pe timpul lui Vornicu, era un director foarte interesant, Tudor Vornicu. Și el o mai invita, și nu știu, pe undeva trebuie să mai fie niște filmări, nu ai cum să o definești în cuvinte, trebuie să știi doar. Cineva care n-a văzut niciodată dansând pe Pavlova, cum să o definești? Cineva care nu l-a văzut niciodată dansând pe Nijinsky, eu cred că Nijinsky a înnebunit din faptul că era foarte în avangardă coregraficește… un coregraf teribil de interesant.
I.V.: Cineva care n-a văzut-o dansând pe Maia Plisețkaya, poate să înțeleagă cum dansa? Gigi Căciuleanu a dansat cu ea de multe ori.
G.C.: Nu, pentru că n-ai cum, nu…. există ce dansa și cum dansa. Nureyev i-a spus la un moment dat: Maia, ați incendiat scena. Da, așa se poate spune și faptul că nu-i păsa că dansează, balerinele dansează pe poante și așa, dar ea n-a vrut, când am lucrat cu ea, dormea în poante, a zis, „eu nu mă simt, nu mă pot mișca decât în poante”, ceea ce este o tortură. Nu știu dacă ați pus vreodată un pantof de poantă. Noi am făcut la școală, băieții, și a fost foarte bine că ne-au obligat să punem poante, și să vedem ce îndură fetele: e cumplit, adică este ceva, e o tortură! Iar Maia dormea pe poante, și le cosea și le punea, dar pe scenă cobora din ele, pe cel mai mare, deodată cobora din poante și îi dădea drumul ca o țigancă, așa, ca un dans țigănesc, uita de pompoane, uita de rozulețe, uita de fundulițe, și îi dădea drumul și ăștia-s geniile, ce să le faci?

Dorința lui Pierre Cardin, prietenul lui Gigi Căciuleanu: „Vreau să-i faci un spectacol Maiei Plisețkaya!”

I.V.: Prin intermediul Maiei Plisețkaya l-ați cunoscut pe Pierre Cardin?
G.C.: Nu, prin intermediul lui Pierre Cardin am cunoscut-o pe Maia Plisețkaya. Pierre Cardin era foarte prieten cu ea, tot așa, pentru că Pierre Cardin era foarte, eu l-am cunoscut ca artist, adică lumea îl știe ca bogătan sau ca desenator de costume, dar era un artist desăvârșit, un artist! Țin minte când dansam noi, el stătea în culise, când avea momente care îi plăceau, și când venea să ne aplaude își strângea după defilarea lui de modă, și el strângea el însuși, și nu avea pe cineva să le facă, poate că ar avea posibilitatea să le facă, dar nu avea, și-a făcut tot imperiul cu 3-4 persoane, care lucrau cu el, pentru că avea acest geniu pe care ar trebui să îl aibă un politician, cred eu, sau cineva, un șef de țară care să delege, să zică tu faci aceea, tu faci aceea. Și în același timp avea geniul, geniul! Geniul unui artist e simplitatea, revin la acest lucru, este teribil să vă spun, dar linia aceea foarte pură, linia orizontului e genială, pentru că este și nu este. Nu este, că de fapt dacă te duci acolo, nu e, dacă te duci mai departe, și este totuși, e o linie, e o linie, mai pur nu poți, asta avea Pierre Cardin, și Pierre Cardin s-a întâlnit pe acest tărâm cu Maia Plisețkaya și-o aprecia foarte mult. Și când Maia Plisețkaya încerca să îi aducă pe Roland Petit, pe Béjart la Moscova, atunci pe momentele acelea în care nu era bine văzut nici să ai legături cu Occidentul, nici să aduci lucruri care erau neclasice, adică nu făceau parte din lumea academică, iar Maia i-a adus, grație lui Pierre Cardin. Adică el Maiei i-a mai desenat un costum, i-a mai făcut și erau foarte prieteni, acest tip de prietenie, adică se apreciau enorm. Și la un moment dat Pierre Cardin mi-a telefonat și mi-a zis: „Știi, vreau să-i faci un spectacol Maiei”. Îți dai seama? Eu? Cine eram eu? Un chiștoc la Rennes, undeva într-o provincie franțuzească pe malul Oceanului, și am zis „da” și a zis: „faci ce vrei, bineînțeles, dar ai de ales între”… și îmi zice „ai de ales între ceva și La Folle de Chaillot”, Nebuna din Chaillot. Și am zis imediat, nu se poate decât nebuna din Chaillot, după aia m-am speriat foarte tare, pentru că piesa e teribil de sovietică, adică îm piesa aia bunii se duc în sus, aia răi cad în trapă, deci eram într-un fel așa, ăia bunii acolo, aia răi dincolo, și am încercat să ies din treaba asta și am făcut-o pe Maia, am luat din ea nu faptul că avea deja o vârstă, o dansatoare mai în vârstă care se urca pe poante, ci o frumusețe extraordinară, frumusețea gâtului, frumusețea pletelor, frumusețea ochilor. Maia dansa odată la Verona în acel mare teatru, în aer liber, și era o adunare de stele acolo, era o gală. Și în momentul când a început să cadă o ploaie torențială, una din stelele mare ale dansului a fugit repede în culise și s-a ascuns. Maia a zis, eu acum dansez: a dat drumul la muzică și a ieșit pe ploaie și pe tunete și pe fulgere… nu e extraordinară? Vă spun altă poveste. O să vi se pară, poate nu o să vi se pară, dar despre Oleg Danovski. Oleg Danovski dansăm „Lacul lebedelor” în Iugoslavia, era un singur loc unde mă luau și pe mine și era undeva la Split pe malul mării.

Spectacol în furtună. Oleg Danovski: „Luptă cu natura!”

I.V.: În Croația de azi.
G.C.: Și se dansa pe malul mării, era nu departe de mare, deci în aer liber și a început furtuna. Și țin minte acolo erau alți doi mari balerini ai noștri, Cristina Hamel și Dan Moise. Cristina Hamel, care dansa, făcea niște arabescuri pure, și stătea parcă toată lumea zbura, toate zburau încolo încoace, ea stătea în niște echilibruri așa, lui Dan Moise îi zbura coroana, părul se făcea vâlvoi, sărea și ăla sărituri superbe, și învârteli și nu știu ce… Dar acum să-ți spun culisele, în culise în actul 4, când e tocmai furtuna, căzuse foarte bine, era furtuna din „Lacul Lebedelor” la sfârșit, muzica nu se mai auzea, pentru că erau prea multe tunete și așa, nici nu mai era pentru că zburau partiturile, deci orchestra nu știu ce cânta.
I.V.: Furtuna venea pe Adriatică.
G.C.: Așa, de pe mare, și zburau toate, deci toate, zburau și decorurile, iar noi țineam decorurile și am murit, am fost morți de râs pentru că într-adevăr era caraghioasă chestia, iar Oleg zicea: „lupta cu natura, tovarăși! lupta cu natura, tovarăși!” el ca să ne țină și noi, hăhăiți, noi, luptam cu natura. Ei bine, asta e, undeva acolo era și geniul lui Oleg, el s-a luptat cu natura. N-a avut o viață ușoară, era foarte despotic, despotic pentru că trebuia să lupte cu natura.
I.V.: Poți să te lupți cu natura?
G.C.: Uite, sigur.
I.V.: Poți să încerci.
G.C.: Dansul e lupta cu natura, este foarte natural, adică te lupți cu natura, nimic nu-i natural în dans, că nimic nu-i natural în poezie. Pare natural, curge natural, în muzică nimic nu-i natural. Oricine nu poate să-ți cânte, numai un lăutar născut poate să-ți găsească nota la…

De ce crede Gigi Căciuleanu că poate dănuțui oricine, dar că nu toată lumea poate dansa?

I.V.: Deci nu poate dansa oricine.
G.C.: Poate dănțui oricine. Dansa, dacă iei definirea dansului ca artă a mișcării, adică o artă a mișcării, deci o traducere a mișcării, nu, pentru că traducerea mișcării e exact ce se întâmplă, orice zgomot nu e muzică și orice silabă nu e vers și dacă iei ca definiție că drumul dintre două puncte nu este o linie dreaptă, dar coreografia este drumul cel mai frumos dintre două puncte, cel mai interesant, cel mai… poate să fie foarte complicat, adică nu e drumul ăla geometric de colo-colo, așa și dacă te gândești în același timp că dansul nu e nu e doar o rumbă sau nu știu, un vals, chiar valsul, care e foarte frumos sau un tango, care iară e un dans frumos. Dar nu asta e, nu aici intervine traducerea. Traducerea intervine atunci când te lupți cu natura, adică în momentul în care te lupți cu natura când bei ceai, dacă e prea fierbinte te arde. Te lupți cu natura tot timpul în sensul în care te depășește, pur și simplu, adică ăsta e singurul lucru: te urci pe o frânghie în sus.

Gigi Căciuleanu despre credința lui Pierre Cardin că nu l-a dezamăgit niciodată. „Nu a fost numai președinte, a fost sponsorul companiei foarte mult înainte să devină președinte, a fost o chestie de formalitate, dar a ținut compania și a ținut-o ani de zile.”

I.V.: Pierre Cardin a fost și președintele companiei de dans Gigi Căciuleanu; de ce v-a spus că, deși ați călătorit împreună, în turnee, practic în toată lumea, nu l-ați dezamăgit niciodată? A avut multe dezamăgiri sau Gigi Căciuleanu dezamăgește rar?
G.C.: El a zis-o și m-am și mirat pentru că de fapt, după părerea mea, în ceea ce fac, există foarte multe lucruri care pot dezamăgi pe cineva, așa cum ni se întâmplă tuturor. Adică niciodată nu ești fericit cu ce ai făcut. El pune o încredere în tine și nu a fost numai președinte, a fost sponsorul foarte mult înainte să devină președinte, a fost o chestie de formalitate, dar a ținut compania și a ținut-o ani de zile. Și niciodată n-am avut de la el… acel mecenat a fost de o foarte frumoasă factură, pentru că niciodată… o singură dată mi-a făcut o comandă și aia nu m-am dus să o fac. A vrut să fac Doamna de la Maxim, La Dame de chez Maxim, și n-am vrut să o fac că nu mi-a plăcut istoria, și îmi pare rău, chiar am ratat o ocazie foarte frumoasă, poate atunci l-am dezamăgit, într-adevăr… Dar niciodată nu m-am dus să fac, n-am găsit, adică, gândindu-mă, l-am dezamăgit și pe Constantin Chiriac, o dată, că mi-a zis, mi-a făcut o comandă, iar nu suport comenzile și mi-a cerut să fac Țiganiada și am zis nu știu să o fac. Am început să citesc Țiganiada, dar nu asta voiam eu, n-avea nimic de a face, dar cum să fac Țiganiada? Acum aș ști să o fac, dar acum 10-15 ani când mi-a spus el să o fac, n-am știut și așa și cu ce mi-a spus Cardin, poate atunci l-am dezamăgit. Dar dacă nu spun…. adică faptul că el venea și stătea în culise cu noi și nu, nu numai că nu se plictisea, dar probabil că îi spunea ceva, ce făceam, nu știu. Pe Ruxandra o iubea foarte mult și îi plăceau momente, momente care îi plăceau, câteodată le văzuse de o mie de ori.
I.V.: Venea și urmărea?
G.C.: Da, din culise el, își strângea lucrurile și stătea în culise și știa momentele pe muzică, când vin momentele care o să-i placă și venea și băga nasul și îi vedea și-l vedeam că îi place. Foarte frumoasă relație am avut cu el, tocmai pentru că nu a… poate că și el fiind artist și nefiind numai cineva care avea posibilități de materiale, ci cineva care s-a făcut singur.

Gigi Căciuleanu despre Pierre Cardin, geniul care „s-a făcut singur”. Rețeta succesului: „disperarea momentului”

I.V.: A fost și un Mecena, a sprijinit foarte mult cultura.
G.C.: S-a făcut singur, este un om care a venit la Paris cu o valiză, n-a avut nimic, a venit cu o valijoară din Italia lui de unde era, din Treviso, nu știu de unde era, de pe acolo, și așa și s-a făcut singur. Numai acești oameni, așa cum Maia s-a făcut singură, adică dacă spui te lupți cu natura, asta înseamnă să te lupți cu natura.
I.V.: Mai sunt posibile astfel exemple de tipul ăsta? Mai poate veni cineva cu o valiză la Paris?
G.C.: Tot timpul, cred.
I.V.: Se poate?
G.C.: Da!
I.V.: Ce trebuie să ai ca să reușești?
G.C.: O valiză.
I.V.: Și ce să pui în ea? Ea poate fi goală. Dar cu ce o umpli dacă ea e goală?
G.C.: Trebuie să ai disperare, disperarea momentului. Eu nu știu, nu am definiția, nu știu cum fac alții. La mine a fost faptul că… v-am spus aici, se deschid niște portițe și spun că se poate, dar n-am formulat bine. Formularea corectă ar fi că se deschid niște portițe ca să vezi că nu poți face altfel decât așa cum faci, adică știi că așa trebuie și atunci te ajută Dumnezeu sau nu te ajută, adică foarte multă lume, eu cred că foarte multe genii au murit cu zile, pentru că nimeni nu, nu știu, e natura, luptă cu natura.
I.V.: Dumnezeu sau…?
G.C.: Dumnezeu! Dumnezeu, Dumnezeu depinde cum… eu mă rog sub un copac mai ușor decât să mă duc undeva, dar intru întotdeauna în Biserica Catolică și nu am nicio problemă să mă închin acolo.

Acasă înseamnă „unde ți se dă de lucru”. Gigi Căciuleanu: „n-am un acasă, geografic”

I.V.: Numai noi, acum, într-o oră, am vorbit de multe destinații, multe locuri pe glob și am văzut și niște fragmente de jurnal ale dvs. care încep așa, unde sunt acasă? Cu această întrebare, unde e acasă Gigi Căciuleanu?
G.C.: Acolo unde ești, unde ți se dă de lucru de fapt. Ești acasă atunci când poți lucra și să poți lucra nu în sensul să sapi, dar în sensul să te afirmi, în sensul în care poți să înflorești. Francezii m-au întrebat de ce în Franța? Dar de ce nu în Franța? Pentru că acolo a fost pământul care a fost udat când trebuie și atunci ai înflorit de acolo; ești acasă atunci când ești cu tine, aș zice eu, iar un artist nu este cu el însuși decât atunci cu foarte mare chinuială. Adică nu e deloc simplu. Am în spectacolul cu Lari, care se numește Eine kleine Nachtmusik, Mozart, alt geniu pe care îl ador, și tot așa, absolut extraordinar, și am acolo un text care spune: „v-ați obișnuit cu copilul năstrușnic, nu e așa, mă vedeți râzând, dar nu, zâmbetul mi l-am împrumut de la oglinda strâmbă de la intrare și pe ăla îl vedeți, pe ăla îl transform în râs, dar eu în sinea mea agonizez.” Faptul că ești acasă acolo, de fapt n-am un acasă, n-am un acasă, geografic. Poate atunci aveam un acasă când încercam să spun trei vorbe din Coșbuc și patru vorbe din Alecsandri, atunci mă simțeam acasă umblând ca nebunul printr-o ceață de pe Valea Rhurului lângă orașul foarte industrial Essen, și era așa un fel de… acolo ești acasă, când pot să mă regăsesc câteodată în niște momente de hai, mi-e frică să zic pompos, așa, cu Dumnezeu, că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu și nu știe cum e, dar pe creator, pe ideea creației. Hai să spun așa, pe ideea că un sâmbure deodată înflorește de nu știu de unde și poți să faci din el ceva, atunci te simți acasă.

Gigi Căciuleanu despre anii petrecuți în America Latină: „mai mult i-a păsat Franței că m-am supărat pe ea”

I.V.: Sâmburele ăsta țâșnit, a izbucnit și în America Latină, când erați la Santiago de Chile și ați condus baletul din Chile?
G.C.: Da, eu atunci plecasem din Franța pentru că m-am supărat pe ea, și m-am supărat, mai mult i-a păsat Franței că m-am supărat pe ea și atunci a fost noroc, că a fost noroc, puteam să stau și să nu fac nimic, dar a fost noroc că am fost numit acolo. Și de fapt n-am fost numit, m-am dus pentru un an numai, și din an în an am prelungit contractul 12 ani, dar n-am vrut niciodată să am un contract lung și nici nu mi s-a oferit de fapt. Adică mi-au zis, dacă mai vreți un an, bine și tot ne mergea, ne mergea și când n-am mai mers am zis gata, adică am simțit și eu că ajungi la o geografie care te saturează la un moment dat, te limitează, doar dacă te gândești numai la geografie… geografia fără verticală, adică numai geografia pe orizontală; iar pe verticală ești oriunde la tine acasă.

Gigi Căciuleanu, verdict dur despre țara noastră, după Revoluție: „România nu m-a simțit acasă, cu toate că am avut de lucru”

I.V.: La revenirea în țară după Revoluție v-ați simțit acasă în România?
G.C.: Nu.
I.V.: De ce?
G.C.: Pentru că ea nu m-a simțit acasă, adică nu, cu toate că am avut de lucru, cu toate că…
I.V.: Ați avut multe proiecte și aveți multe proiecte și în momentul ăsta.
G.C.: Da, de exemplu am avut norocul că în momentul când am ajuns, Vali Mareș mi-a propus să facem această companie, care există și atunci mă simt acasă. Când lucrez cu ei, da. Dar eu n-am un acasă, vreau să spun, n-am o casă, n-am un apartament, stau la hotel sau stau la cineva. Poate dacă aș avea un al meu ceva, dar nu, cred că nu, că nu mă simt acasă… La Paris poate te simți acasă pentru că te-ai obișnuit, dar obișnuința nu e un lucru bun.

Gigi Căciuleanu: „România e în stare de dans”

I.V.: Nu e România în stare de dans?
G.C.: România e în stare de dans, România e în stare de dans! Eu am și norocul că în acest răstimp în care m-am întors, și ăsta e un noroc, eu uit de el, dar să te întâlnești cu niște oameni foarte talentați și foarte speciali, care de fapt acum, cei care au fost în prima companie sunt acum toți nume, da, și nu știu dacă ceva s-a declanșat în ei atunci. Îmi place să gândesc așa, dar s-ar putea că eu am avut norocul să întâlnesc oameni care au un potențial. Acasă înseamnă confort, nu știu să explic exact, acasă înseamnă confort. Cunosc oameni care au un acasă de abia acum, după nu știu câte zeci de ani, au un acasă al lor, chiar dacă au trăit așa. N-am acest… poate că mi se trage de la bunici, care au fost dezrădăcinați de viață, și am trăit în această dezrădăcinare ca definiție de existență, de când sunt mic știam că nu sunt de acolo, de undeva, dar nu știu de unde.

Despre (ne)mulțumirea de sine. Gigi Căciuleanu: „dezamăgirile sunt foarte dese”

I.V.: Am vorbit de dezamăgirea lui Pierre Cardin, dar Gigi Căciuleanu când a fost cel mai dezamăgit?
G.C.: Eu sunt dezamăgit de mine foarte des pentru că ți se pare că o iei bine, și deodată ți se…. și atunci devin feroce, pentru că nu-i vina altora că eu dau greș sau că nu mă țin balamalele sau că nu mă duce capul la niște lucruri, dar dezamăgirile sunt foarte dese, o să vă spun.
I.V.: Dar cel mai fericit când ați fost?
G.C.: Când dansezi ceva sau îți iese un spectacol, nu neapărat la spectacol, dar de exemplu într-un moment de repetiție în care l-ai apucat pe Dumnezeu din picior, da, atunci, dar alea merită, sunt rare, dar merită acele momente.

Cum scoți balerinul din balerineală și actorul din clișee?

I.V.: Ce înseamnă eu sunt cel ce dansez?
G.C.: Asta a inventat Dan acest concept… la un moment dat pentru un spectacol al lui Cardin prin Paris apărea „Je suis quelqu’un qui danse”, „Sunt unul care dansează”. Dar e adevărat, încă o dată nu dănțuiala e importantă, câteodată un gest, și asta e lupta, am inventat acel dans actor, cu balerinii când dansezi îi scoți din balerineală, îi scoți din plisățcării, adică îi scoți din niște clișee, dar și cu actorii, îi scoți din clișeele lor. Și atunci când reușesc să scot din clișee și pe mine și pe alții, mă simt acasă și mă simt bine. După aceea îți dai seama că nu ți-a mers, că dintr-un spectacol, hai, sunt unele momente bune, dar cred că toată lumea are treaba asta, nu e ceva special.

Următorul proiect grandios al lui Gigi Căciuleanu: „pentru Art Production este un challenge și sunt fericit că m-au asociat la acest challenge.”

I.V.: Care ar fi următorul, care ar fi marele proiect de acum încolo?
G.C.: Este un proiect foarte frumos la care lucrez tocmai cu Vali Mareș care, prin Art Production, și cu acea doamnă minunată, Gilda Lazar, care susține compania de ani de zile, ajutând-o și avem un proiect foarte frumos, care o să fie la anul, tocmai acum ieșim din procesul de, am început să-l creăm și este un fel de film, în care e îmbinat virtualul cu nevirtualul, adică dansatori pe viu, și intrând în imagine, într-un spațiu foarte frumos, într-un spațiu foarte frumos care este Mina, și care se numește frumos Arte Immersive, mi se pare foarte frumos, dacă ar fi Arte Immersive, eu o combin cu o artă exmersivă, cum ar fi, adică faptul că în momentul când dansezi îți ieși din țâțâni într-un fel. Și acest joc, care de fapt este jocul și al dansului, al intrării în sine și al ieșirii din sine spre alții, de data asta se duce până pe niște proiecții foarte mari, și lucrez și cu niște oameni foarte creativi, cu Les Ateliers Nomad, care sunt tineri și știu carte, și știu tehnologie nouă, și e foarte frumos să proiectăm într-un fel în viitor. Eu pun foarte mari speranțe în reușita acestui spectacol, care e un spectacol de fapt, a fi pe viu, dar în același timp combinat cu foarte multe lucruri și cred că și pentru Art Production este un challenge și sunt fericit că m-au asociat la acest challenge. Pentru că e prima oară când îl fac și și e foarte fermecător proiectul, adică este bazat pe fermeceală, pe fermecăraie, pe faptul că lumea e fermecată.

Gigi Căciuleanu, declarație exclusivă: „cel mai trist e să nu înțelegi”

I.V.: Ce e mai trist pentru lume, să nu fie fermecată de dans? E mai trist să nu știi să dansezi sau să nu înțelegi dansul?
G.C.: Să nu înțelegi, nu numai dansul. Cel mai trist e să nu înțelegi și asta este și teama a noastră a tuturor, să nu înțelegem. Faptul că știi niște lucruri nu înseamnă că le și înțelegi. Faptul că un parcurs de dans, care e chiar foarte scurt, este formal bine făcut, dar neînțeles, nici de interpret. Vreau să-ți spun un lucru foarte frumos, este că la un moment dat lucrurile te depășesc foarte tare în dans. Cred că în dans cel mai mult, poate în muzică nu, pentru că muzica e cu partituri sau prin ordinator. Dar la dans, unde e partitura, e fixată pe niște corpuri, care sunt în același timp niște minți. Faptul că mă uit la un lucru pe care l-am făcut și deodată văd, descoperi altceva și asta este un lucru foarte frumos, pentru că atunci îmi dau seama că ceva s-a transmis prin mine, nu am venit eu să inventez ceva. Până la un moment dat am cules niște lucruri și am avut norocul să am duda necesară, corcodușa sau cireașa acolo, dar câteodată te uiți la ce ai făcut și zici, a, uite cine o fi făcut asta și cum o fi făcut? Mi s-a întâmplat un lucru foarte caraghios la São Paulo, în Brazilia. Am lucrat de mai multe ori acolo și la un moment dat am venit ultima oară la unul din ultimele proiecte și m-am dus într-un mall și în mall-ul acela erau și ecrane și pe ecran am văzut ceva. Zic: „măi, ce mi-ar plăcea să fi făcut eu treaba asta”, și era ceva din spectacolul meu, dar n-am recunoscut ceva din Mozartissimo și atunci m-am bucurat, pentru că atunci mi-am zis, măi ce mi-ar fi plăcut să fac așa ceva eu, și mi-am zis, e al meu.
I.V.: Și l-ați văzut la São Paulo.
G.C.: Da, pe perete așa, se putea să fie oriunde când spun São Paulo este ca să spun că poate să fie oriunde pe planetă,
I.V.: Mulțumesc mult pentru acest dialog și oricând mai veniți la București, nu la São Paulo, acolo e mai dificil, vă invit. Și în final aș vrea să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
G.C.: Ce pot să le urez? Să se bucure așa cum se bucură orice om care vrea să descopere niște lucruri și cărora nu le e frică acelor oameni să plece de la zero, să zicem. Eu nu cunosc și iau de la un om care trăiește în lumea lui, care e lumea numai a lui, fie el astrofizician sau actor sau altceva, înveți să aibă inteligența să învețe măcar câte un pic ce se întâmplă cu acei oameni.
I.V.: Mulțumesc mult!
G.C.: Cu drag!

Urmărește Incomod Media și pe Google News