Lagărele de concentrare din Kazahstan pentru „soțiile trădătorilor de patrie”

BY: stiridinromania.ro In Externe, STIRILE ZILEI

Lumea îl știe mai curând după acronim – ALZHIR – dar se cheamă, de fapt, Lagărul Aqmola pentru „soțiile trădătorilor de patrie”. Este un lagăr de muncă făcut în regiunea Aqmola, din nord-estul Kazahstanului, în epoca stalinistă. 15 ani a funcționat – între 1938 și 1953 – și, în acești 15 ani, au trecut pe aici aproape 18.000 de femei. Multe dintre ele aici și-au lăsat și oasele.

*****

Ca să-ți dai seama cât de sumbru, de aspru și de rău e aici, ar trebui să mergi să vezi locul iarna, când imaginea stepei acoperite cu zăpadă se amestecă cu cerul de un gri apăsător, iar vântul înghețat îți pătrunde adânc în toate oasele. Acestea au fost condițiile în care au fost aduși aici primii prizonieri, în iarna lui 1938, într-un moment de glorie al dictatorului Iosif Visarionovici Stalin.

Galina Stepanova-Klyuchnikova, fostă studentă la Ingineria Transportului de la Institutul din Moscova, a fost printre primii deținuți aduși la Aqmola. După ce soțul ei a fost arestat, ea însăși a fost condamnată la cinci ani de muncă forțată în gulagul stalinist – din 1938 până în 1942.

A scris despre experiențele ei cumplite:

„Barăcile, făcute din chirpici, încă neuscate, au fost umplute cu femei aduse din diverse orașe. Cele mai multe erau de la Moscova, dar proveneau și din Ucraina, Belarusia și Georgia. Am fost uimită când le-am văzut: aveau capetele rase. Bietele femei speriate arătau ca niște adolescenți”.

De ce erau vinovate? Pentru că aveau relații cu „trădătorii de patrie” – o vină suficientă pentru a primi pedepse cu închisoarea.

După lagărul de la Aqmola, Stepanova-Klyuchnikova a fost trimisă în exil, la Petropavlovsk.

Prizonieră din lagăr.

În octombrie 1956, după faimosul Congres al XX-lea al Partidului Comunist Sovitic, în care a fost denunțat cultul personalității lui Stalin, femeia a fost reabilitată.

Complexul memorial

Când reporterii RFE/RL au ajuns în fața muzeului din satul Aqmol, trei muncitori încercau să atârne pe un panou de pe stradă un banner nou cu textul „Muzeul și Complexul Memorial ALZHIR”. Vântul le era potrivnic: bannerul se bâțâia, la fel și scara de metal pe care se urcase unul dintre muncitori.

Muzeul era pregătit pentru ziua de 31 mai, Ziua Comemorării Victimelor Represiunii Politice și Foametei din Kazahstan. E ziua în care sunt depuse flori și lumânări și astfel de muzee sunt vizitate în toată țara.

Muncitorii încearcă să monteze un poster la intrarea în lagărul ALZHIR.

Muzeul din Aqmola nu a fost construit pe locul original al lagărului – pe malul lacului Zalanaș – ci la câțiva kilometri distanță. Azi, pe locul unde au suferit și au murit atâția mai sunt doar stuf și copaci.

Iar clădirea muzeului în sine – o construcție mare, inestetică, placată cu maro, într-un stil brutalist – nu e deloc primitoare. Pare chiar că e dorită senzația de inconfort.

Complexul memorial și muzeul ALZHIR.

În fața intrării e Arcul Tristeții, o construcție înaltă de 18 metri, care simbolizează o femeie jelindu-și bărbatul mort și copiii pierduți. Când treci pe sub arc, trebuie să mergi cu capul plecat, în semn de respect pentru memoria celor chinuiți în lagăre.

Monumentul Arcul Tristeții

Stepanova-Klyuchnikov scria:

„Zilele trec, nopțile zboară, uneori, iarna e frig, iar vara e sufocantă în vântul uscat kazah. Întreaga noastră viață e o lungă zi gri, grea, fără speranță. Dimineața, suntem chemate la apel în fața barăcilor, apoi primim, în sala de mese, un polonic de terci subțire. După micul-dejun, începe munca. La cină, primim același terci fără urmă de grăsime, apoi vine altă zi de 12-14 ore de muncă, șapte zile pe săptămână”.

În fostul turn de pază e acum un manechin.

În fața intrării la muzeu e un turn simplu, verde, în care e pus un manechin pe locul unde cândva vagoanele lui Stalin aduceau următorul lot de femei.

După cum spun cei de la muzeu, până la 70 de oameni erau înghesuiți într-un vagon. E aproape imposibil să-ți imaginezi cum încăpeau în acel spațiu mic.

Manechine care reprezenintă prizoniere în lagăr.

Scriitoarea Eugenia Ginzburg, și ea victimă a represiunii staliniste, nota în cartea ei „Steep Route” despre călătoria către lagăr:

„Am remarcat că vagonul în care mă înghesuiseră avea numărul 7. Sunt atât de mulți oameni înghesuiți aici că pare că nu ai nici unde sta în picioare. Oricum, «legea» închisorilor spune că «cu cât sunt mai murdari, mai înfometați și mai înghesuiți, cu atât convoiul e mai dur și șansele de supraviețuire cresc». Până una-alta, a funcționat”.

Exponate: prizonieră care își veghează bebelușul.

În muzeu sunt descrise momente ale vieții în lagăr: o prizonieră e interogată, o prizonieră muncește, o prizonieră e lângă leagănul unui copil.

E greu să nu vezi impresia pe care le-o lasă vizitatorilor. Nu prea vorbesc, nu prea fac poze cu telefonul – mai degrabă sunt tăcuți, iar liniștea e tulburată doar de vocea ghidului.

„Avem mulți vizitatori, în special străni și din Rusia”, spune un angajat al muzeului. „Vin cu grupuri, familii, delegații diplomatice. Vin, desigur, și mulți kazahi. Copiii de școală sunt aduși aici când încep să studieze istoria perioadei sovietice”.

În ceea ce-i privește pe elevi, spune angajatul, unii se uită indiferent la exponate, alții încearcă să facă glume, dar aproape toată lumea e mișcată de experiență.

„Văd asta în ochii lor”, spune angajatul muzeului.

Închisoarea mamelor

Femeile însărcinate sau cele care aveau copii mici erau trimise în barăci separate, numite „Casa Mamei”. În timp ce mamele erau la munca forțată, copiii erau supravegheați de o prizonieră-dădacă. Atâta vreme cât a existat lagărul, aici s-au născut 1.507 copii. Când împlineau 3 ani, copiii erau trimiși la orfelinate.

Stepanova-Klyuchnikova își amintește:

„A trecut un an de regim strict – fără scrisori, fără pachete, fără vreo veste legată de libertate. Și, deodată, tot lagărul a devenit agitat din cauza unui eveniment neobișnuit. A venit o scrisoare adevărată, cu timbru și ștampila poștei. Pe plic, cu scris de copil: «Orașul Aqmol – Închisoarea mamelor». O fetiță de 8 ani scria că, după ce mama și tatăl ei fuseseră arestați, fusese arestată și ea și trimisă la orfelinat”.

Haine de copii cusute de deținuta Lotta Rice pentru fetița ei.

Urmașii femeilor închise au donat muzeul bunurile rudelelor lor – acestea sunt acum expuse.

Impresionante sunt artifactele rămase de la copiii care au trăit în lagăr: o șepcuță, o vestă, o cămășută. Prizoniera Lotta Rice le-a făcut pentru copiii ei – a folosit bucăți din lenjeriile intime ale unor bătrâne, pe care le-a obținut la schimb cu tutun luat de la alte prizoniere.

Cărți pentru copii, făcute de mână.

Pe un raft e o carte pliabilă, făcută de mână, iar pe copertă scrie: „Pentru fiul meu, Kolia”. Lotta Rice a făurit cartea din bucățele de lemn, folosind un dispozitiv de ars. A fost singura jucărie a fiului ei.

Portret de copil, desenat de mână.

Kolia s-a născut în 1946, în lagărul de la Karlag (estul Kazahstanului) – care era, la acel moment, unul dintre cele mai mari din Uniunea Sovietică.

Băiețelul a supraviețuit, iar apoi a plecat în Germania, unde a devenit Conrad Rice. A vizitat muzeul în 2022 și le-a povestit angajaților totul despre viața lui, despre copilăria în lagăr și despre cum și-o amintește pe mama lui.

Conrad Rice a donat muzeului lucrurile pe care mama le-a cusut pentru el și pentru surioara lui, care a murit în lagăr la numai opt luni.

În spatele ușii

În timpul terorii staliniste, prizonierii erau supuși unor interogatorii lungi și violente, care puteau dura și opt ore sau până ce victimele cedau.

„Întregul sistem de interogatorii este conceput pentru a distruge moral, psihic și fizic persoana interogată”, scrie Anfisa Kukușkina, istoric care a studiat lagărele.

Instalația care cuprinde ușa centrului de detenție și mâinile prizonierilor prinse de gratii.

Ușa din centrul de detenție pentru persoanele reținute este și ea expusă la muzeu. Masivă, grosolană, asamblată anti-evadare, e imposibil de dărâmat. Nimeni nu putea să audă urletele prizonierilor din spatele ei.

În apropiere, e un zid-oglindă cu zăbrele false, de care sunt atârnate zeci de mâini. Instalația se cheamă „Cătușe”. Oglinda din spatele gratiilor reflectă figurile vizitatorilor și îi transportă dincolo de linia care separă prezentul de trecut. Astfel se explică sensul acestei instalații.

Deși clădirea muzeului nu e mare, poți să te plimbi ore în șir în spațiile lui tăcute. În spatele lui e un zid pe care sunt scrise numele victimelor. În cei 15 ani de existență a lagărului, au au murit 600 de femei.

Iar lângă copacii tineri, care stau între autostrada aglomerată și muzeu, e un monument. Se cheamă „Lacrimi” și pe el sunt scrise numele celor 11 lagăre de pe teritoriul Kazakhstanului. Pe barele de oțel din vârful lui sunt păsări care încearcă să se înalțe.

Singurele sunete care se aud sunt cele făcute de mulții corbi care care trăiesc în copacii din jur.

*****

Între 1930 și 1959, aproximativ 5 milioane de oameni au fost trimiși în gulagurile din Kazahstan. Estimările arată că peste 1,1 milioane de oameni au murit în Uniunea Sovietică în anii represiunii.

Articol publicat inițial pe rferl.org.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.

Lumea îl știe mai curând după acronim – ALZHIR – dar se cheamă, de fapt, Lagărul Aqmola pentru „soțiile trădătorilor de patrie”. Este un lagăr de muncă făcut în regiunea Aqmola, din nord-estul Kazahstanului, în epoca stalinistă. 15 ani a funcționat – între 1938 și 1953 – și, în acești 15 ani, au trecut pe aici aproape 18.000 de femei. Multe dintre ele aici și-au lăsat și oasele.

*****

Ca să-ți dai seama cât de sumbru, de aspru și de rău e aici, ar trebui să mergi să vezi locul iarna, când imaginea stepei acoperite cu zăpadă se amestecă cu cerul de un gri apăsător, iar vântul înghețat îți pătrunde adânc în toate oasele. Acestea au fost condițiile în care au fost aduși aici primii prizonieri, în iarna lui 1938, într-un moment de glorie al dictatorului Iosif Visarionovici Stalin.

Galina Stepanova-Klyuchnikova, fostă studentă la Ingineria Transportului de la Institutul din Moscova, a fost printre primii deținuți aduși la Aqmola. După ce soțul ei a fost arestat, ea însăși a fost condamnată la cinci ani de muncă forțată în gulagul stalinist – din 1938 până în 1942.

A scris despre experiențele ei cumplite:

„Barăcile, făcute din chirpici, încă neuscate, au fost umplute cu femei aduse din diverse orașe. Cele mai multe erau de la Moscova, dar proveneau și din Ucraina, Belarusia și Georgia. Am fost uimită când le-am văzut: aveau capetele rase. Bietele femei speriate arătau ca niște adolescenți”.

De ce erau vinovate? Pentru că aveau relații cu „trădătorii de patrie” – o vină suficientă pentru a primi pedepse cu închisoarea.

După lagărul de la Aqmola, Stepanova-Klyuchnikova a fost trimisă în exil, la Petropavlovsk.

Prizonieră din lagăr.

În octombrie 1956, după faimosul Congres al XX-lea al Partidului Comunist Sovitic, în care a fost denunțat cultul personalității lui Stalin, femeia a fost reabilitată.

Complexul memorial

Când reporterii RFE/RL au ajuns în fața muzeului din satul Aqmol, trei muncitori încercau să atârne pe un panou de pe stradă un banner nou cu textul „Muzeul și Complexul Memorial ALZHIR”. Vântul le era potrivnic: bannerul se bâțâia, la fel și scara de metal pe care se urcase unul dintre muncitori.

Muzeul era pregătit pentru ziua de 31 mai, Ziua Comemorării Victimelor Represiunii Politice și Foametei din Kazahstan. E ziua în care sunt depuse flori și lumânări și astfel de muzee sunt vizitate în toată țara.

Muncitorii încearcă să monteze un poster la intrarea în lagărul ALZHIR.

Muzeul din Aqmola nu a fost construit pe locul original al lagărului – pe malul lacului Zalanaș – ci la câțiva kilometri distanță. Azi, pe locul unde au suferit și au murit atâția mai sunt doar stuf și copaci.

Iar clădirea muzeului în sine – o construcție mare, inestetică, placată cu maro, într-un stil brutalist – nu e deloc primitoare. Pare chiar că e dorită senzația de inconfort.

Complexul memorial și muzeul ALZHIR.

În fața intrării e Arcul Tristeții, o construcție înaltă de 18 metri, care simbolizează o femeie jelindu-și bărbatul mort și copiii pierduți. Când treci pe sub arc, trebuie să mergi cu capul plecat, în semn de respect pentru memoria celor chinuiți în lagăre.

Monumentul Arcul Tristeții

Stepanova-Klyuchnikov scria:

„Zilele trec, nopțile zboară, uneori, iarna e frig, iar vara e sufocantă în vântul uscat kazah. Întreaga noastră viață e o lungă zi gri, grea, fără speranță. Dimineața, suntem chemate la apel în fața barăcilor, apoi primim, în sala de mese, un polonic de terci subțire. După micul-dejun, începe munca. La cină, primim același terci fără urmă de grăsime, apoi vine altă zi de 12-14 ore de muncă, șapte zile pe săptămână”.

În fostul turn de pază e acum un manechin.

În fața intrării la muzeu e un turn simplu, verde, în care e pus un manechin pe locul unde cândva vagoanele lui Stalin aduceau următorul lot de femei.

După cum spun cei de la muzeu, până la 70 de oameni erau înghesuiți într-un vagon. E aproape imposibil să-ți imaginezi cum încăpeau în acel spațiu mic.

Manechine care reprezenintă prizoniere în lagăr.

Scriitoarea Eugenia Ginzburg, și ea victimă a represiunii staliniste, nota în cartea ei „Steep Route” despre călătoria către lagăr:

„Am remarcat că vagonul în care mă înghesuiseră avea numărul 7. Sunt atât de mulți oameni înghesuiți aici că pare că nu ai nici unde sta în picioare. Oricum, «legea» închisorilor spune că «cu cât sunt mai murdari, mai înfometați și mai înghesuiți, cu atât convoiul e mai dur și șansele de supraviețuire cresc». Până una-alta, a funcționat”.

Exponate: prizonieră care își veghează bebelușul.

În muzeu sunt descrise momente ale vieții în lagăr: o prizonieră e interogată, o prizonieră muncește, o prizonieră e lângă leagănul unui copil.

E greu să nu vezi impresia pe care le-o lasă vizitatorilor. Nu prea vorbesc, nu prea fac poze cu telefonul – mai degrabă sunt tăcuți, iar liniștea e tulburată doar de vocea ghidului.

„Avem mulți vizitatori, în special străni și din Rusia”, spune un angajat al muzeului. „Vin cu grupuri, familii, delegații diplomatice. Vin, desigur, și mulți kazahi. Copiii de școală sunt aduși aici când încep să studieze istoria perioadei sovietice”.

În ceea ce-i privește pe elevi, spune angajatul, unii se uită indiferent la exponate, alții încearcă să facă glume, dar aproape toată lumea e mișcată de experiență.

„Văd asta în ochii lor”, spune angajatul muzeului.

Închisoarea mamelor

Femeile însărcinate sau cele care aveau copii mici erau trimise în barăci separate, numite „Casa Mamei”. În timp ce mamele erau la munca forțată, copiii erau supravegheați de o prizonieră-dădacă. Atâta vreme cât a existat lagărul, aici s-au născut 1.507 copii. Când împlineau 3 ani, copiii erau trimiși la orfelinate.

Stepanova-Klyuchnikova își amintește:

„A trecut un an de regim strict – fără scrisori, fără pachete, fără vreo veste legată de libertate. Și, deodată, tot lagărul a devenit agitat din cauza unui eveniment neobișnuit. A venit o scrisoare adevărată, cu timbru și ștampila poștei. Pe plic, cu scris de copil: «Orașul Aqmol – Închisoarea mamelor». O fetiță de 8 ani scria că, după ce mama și tatăl ei fuseseră arestați, fusese arestată și ea și trimisă la orfelinat”.

Haine de copii cusute de deținuta Lotta Rice pentru fetița ei.

Urmașii femeilor închise au donat muzeul bunurile rudelelor lor – acestea sunt acum expuse.

Impresionante sunt artifactele rămase de la copiii care au trăit în lagăr: o șepcuță, o vestă, o cămășută. Prizoniera Lotta Rice le-a făcut pentru copiii ei – a folosit bucăți din lenjeriile intime ale unor bătrâne, pe care le-a obținut la schimb cu tutun luat de la alte prizoniere.

Cărți pentru copii, făcute de mână.

Pe un raft e o carte pliabilă, făcută de mână, iar pe copertă scrie: „Pentru fiul meu, Kolia”. Lotta Rice a făurit cartea din bucățele de lemn, folosind un dispozitiv de ars. A fost singura jucărie a fiului ei.

Portret de copil, desenat de mână.

Kolia s-a născut în 1946, în lagărul de la Karlag (estul Kazahstanului) – care era, la acel moment, unul dintre cele mai mari din Uniunea Sovietică.

Băiețelul a supraviețuit, iar apoi a plecat în Germania, unde a devenit Conrad Rice. A vizitat muzeul în 2022 și le-a povestit angajaților totul despre viața lui, despre copilăria în lagăr și despre cum și-o amintește pe mama lui.

Conrad Rice a donat muzeului lucrurile pe care mama le-a cusut pentru el și pentru surioara lui, care a murit în lagăr la numai opt luni.

În spatele ușii

În timpul terorii staliniste, prizonierii erau supuși unor interogatorii lungi și violente, care puteau dura și opt ore sau până ce victimele cedau.

„Întregul sistem de interogatorii este conceput pentru a distruge moral, psihic și fizic persoana interogată”, scrie Anfisa Kukușkina, istoric care a studiat lagărele.

Instalația care cuprinde ușa centrului de detenție și mâinile prizonierilor prinse de gratii.

Ușa din centrul de detenție pentru persoanele reținute este și ea expusă la muzeu. Masivă, grosolană, asamblată anti-evadare, e imposibil de dărâmat. Nimeni nu putea să audă urletele prizonierilor din spatele ei.

În apropiere, e un zid-oglindă cu zăbrele false, de care sunt atârnate zeci de mâini. Instalația se cheamă „Cătușe”. Oglinda din spatele gratiilor reflectă figurile vizitatorilor și îi transportă dincolo de linia care separă prezentul de trecut. Astfel se explică sensul acestei instalații.

Deși clădirea muzeului nu e mare, poți să te plimbi ore în șir în spațiile lui tăcute. În spatele lui e un zid pe care sunt scrise numele victimelor. În cei 15 ani de existență a lagărului, au au murit 600 de femei.

Iar lângă copacii tineri, care stau între autostrada aglomerată și muzeu, e un monument. Se cheamă „Lacrimi” și pe el sunt scrise numele celor 11 lagăre de pe teritoriul Kazakhstanului. Pe barele de oțel din vârful lui sunt păsări care încearcă să se înalțe.

Singurele sunete care se aud sunt cele făcute de mulții corbi care care trăiesc în copacii din jur.

*****

Între 1930 și 1959, aproximativ 5 milioane de oameni au fost trimiși în gulagurile din Kazahstan. Estimările arată că peste 1,1 milioane de oameni au murit în Uniunea Sovietică în anii represiunii.

Articol publicat inițial pe rferl.org.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.

Sursa si foto: EUROPA LIBERĂ ROMÂNIA




Recomandari STIRIdinROMANIA.ro

135 de milioane de euro, pentru construcţia noului stadion din Timişoara! A fost lansată licitaţia pentru execuţia lucrărilor

Epopeea stadionului nou din Timişoara

Timișoara se pregătește să își salute noul stadion, odată ce Compania Națională de Investiții a scos la licitație contractul...

Read More...

Performanta deosebita la Campionatul National de Inot – Cadeti (12 – 13 ani) din 2024

Campionatul Național de Înot – Cadeți (12-13 ani) s-a desfășurat la Târgoviște, în perioada 12-14 iulie 2024, unde sportivii...

Read More...

291 de localități conectate la sistemul centralizat primesc apă cu program

În prezent, coeficientul de umplere în cele 40 de lacuri de acumulare este de 80,46%, cu un volum de...

Read More...

Leave a reply:

Your email address will not be published.

CAPTCHA ImageChange Image

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Mobile Sliding Menu

stiri & ziare online Adauga la Agregator.ro