Cât control avem, de fapt, asupra propriei vieți?

Una dintre convingerile frecvent întâlnite în societatea de astăzi este aceea că omul își poate exercita un control aproape total asupra propriei existențe. Accesul la informație, dezvoltarea intelectuală, ambiția personală și experiența acumulată sunt adesea percepute ca instrumente suficiente pentru a modela realitatea conform voinței individuale. Totuși, această perspectivă ignoră un aspect fundamental al condiției umane: existența unor limite obiective care scapă controlului individual.

În pofida planificării riguroase și a capacității de anticipare, viața este influențată de o multitudine de factori neprevăzuți. Evenimentele contingente, contextul social, deciziile altora sau simplul hazard pot interveni decisiv și pot modifica radical traiectoria unei existențe. În acest sens, ideea controlului absolut se dovedește a fi mai degrabă o construcție psihologică menită să ofere un sentiment de siguranță, decât o realitate efectivă.

Un alt aspect esențial al acestei problematici este legat de natura deciziilor umane. Deși există tendința de a considera că acțiunile noastre sunt rezultatul unor alegeri pe deplin conștiente și intenționale, o analiză atentă arată că acestea sunt adesea influențate de factori care depășesc controlul rațional. Emoțiile, fricile, condiționările culturale, presiunile sociale sau experiențele anterioare joacă un rol semnificativ în procesul decizional. Astfel, discrepanța dintre intenție și rezultat devine o caracteristică recurentă a comportamentului uman.

În acest context, apare ipoteza unei vieți trăite în deplină conștiență, în armonie cu dorințele autentice ale unei persoane și cu o interpretare corectă a situațiilor întâlnite. O asemenea perspectivă sugerează că o claritate totală asupra propriilor motivații ar elimina nevoia de justificare, de regret sau de autocritică. Totuși, această ipoteză ridică o serie de probleme conceptuale. Termeni precum „conștiență”, „dorințe autentice” sau „interpretare corectă” rămân adesea insuficient definiți, iar aplicabilitatea lor practică este dificil de evaluat în absența unor criterii clare. Mai mult, ideea că regretul sau nevoia de a ne cere scuze ar reprezenta disfuncționalități poate fi pusă sub semnul întrebării, mai ales din punct de vedere al conștiinței morale. Dintr-o perspectivă etică, aceste trăiri pot fi interpretate nu ca semne ale eșecului existențial, ci ca expresii ale responsabilității și ale capacității de reflecție morală. Prin urmare, eliminarea completă a regretului sau a justificării nu este neapărat un ideal dezirabil.

Un concept central în abordarea limitelor umane este discernământul, înțeles ca abilitatea de a distinge între ceea ce poate fi schimbat și ceea ce e necesar să fie acceptat. Suferința nu derivă în mod necesar din lipsa puterii de acțiune, ci din conflictul interior generat de refuzul acceptării unor realități inevitabile. În acest sens, maturizarea psihologică și morală presupune nu extinderea continuă a controlului, ci o mai bună delimitare a propriilor limite.

Întrebarea referitoare la ceea ce nu poate fi schimbat nu admite un răspuns universal. Pentru unii oameni, limitele sunt impuse de trecut; pentru alții, de pierderi, de condiția fizică, de relațiile interumane sau de caracterul ireversibil al timpului. Acceptarea acestor limite nu echivalează cu resemnarea, ci cu o reorganizare lucidă a eforturilor și a resurselor personale.

În concluzie, adevărata libertate nu constă în iluzia controlului, ci în capacitatea de a ne recunoaște și a ne asuma limitele inerente condiției umane. A trăi plenar nu înseamnă a lupta împotriva acestor limite, ci a construi o existență coerentă, conștientă și responsabilă în interiorul lor. Controlul total asupra propriei vieți este doar o altă iluzie.

Autor: psih. dr. Gabriela-Violeta Iordăchiță

Pentru consiliere psihologică online accesați: www.cabinetonline.ro