O incursiune prin Cappadocia: între vânt și stânci sculptate

Vânt, care a bătut în rafale în Cappadocia. Te lua pe sus. Cerul s-a aflat ore în șir sub ocupația norilor de praf. O mască pentru gură și nas ar fi fost excelentă în condițiile date. Din când în când, picăturile de ploaie încercau să răzbată prin gloata de glod mărunțit adus de vânt de pe vârfurile și văile Cappadociei.

Incursiunea noastră prin această fascinată provincie s-a întins pe parcursul a câtorva ore. Noroc că am avut autocarul la dispoziție. Am putut să mai păcălim vremea, să ne facem că fugim de furtuna de praf, de ploaie… Am uitat repede de intemperii când am ajuns în Valea Cămilei. Numele îi vine de la o formațiune de stâncă sculptată de mama natură, cu migală și răbdare, asemănătoare cu renumitul animal, rege al deșertului. Cămila, opera lucrată de natură folosindu-se de vânt și apă drept elemente ajutătoare, se află în centrul acestui parc fascinant.

Alte piese de rezistență ale văii: „mama, tata și copilul” și, cum a spus glumeț Ozy, mai în spate, se află și soacra. Mai este „ursul”. Îl distingi rapid, dacă te afli într-o poziție vizuală bună și îți mai pui la contribuție și imaginația. De rezistență și „prințesa și prințul” prinși într-un ritm de vals, zic cei mai mulți, sau într-o scenă de tandrețe. Multe, multe astfel de creații ale mamei natură, cum îi place ghidului nostru să spună.

Îți poți imagina orice. Îți poți modela singur în minte un personaj cu care să însuflețești aceste stânci care creează un peisaj unic la nivel universal. Din decor, pentru a fi tabloul complet, lipseau baloanele cu aer cald. Zilele acestea, din cauza vântului puternic, autoritățile nu au permis ridicarea acestor mașinării zburătoare simple ca și păsările cerului. Doritorii au oftat. Doar atât. Mai mult, nu s-a putut. Economie la buzunar! Un zbor cu balonul urcă la 200 de euro ora. Acum, în extrasezon!

După câteva zeci de minute pierdute în admirație printre aceste frumuseți naturale, am pornit mai departe. Următoarea oprire la catedrala creștină Selime, săpată în stâncă, la o înălțime apreciabilă, de către greci. Acum, încăperile unde exista biserica, cu tot ceea ce ține de un astfel de așezământ de inchinaciune, sunt goale. Grecii au plecat de pe aici. Le-au rămas doar rădăcinile acelor timpuri. Până urci la biserică, treci pe lângă o sumede de tarabe cu suveniruri, ba chiar și cu antichități. Crucifixe din alamă și bronz, statuete din același metal, reprezentantând-o pe Fecioara Maria, și alte tipuri de obiecte ciupite de timp și multe dintre ele ar putea purta cu brio marca de inutilitate. Cineva spunea că nu ne sfătuiește să cumpărăm astfel de vechituri, chiar dacă negustorii ne atrag cu prețuri bune. Este posibil, fără să avem habar, ca respectivele obiecte să fie considerate piese de patrimoniu și, la Vamă, poți să ai neplăceri. Să te rețină poliția de frontieră până când se stabilește de către specialiști dacă piesele sunt de patrimoniu. Și, uite așa, stai câteva zile reținut! Pierzi și avion, și autocar… Plus cheltuiala aferentă care nu privește autoritățile, bașca sperietura. Așa că mai bine te mulțumești cu figurine reprezentând Cappadocia, magneți sau un fes tricotat de gospodinele turcoaice.

Am pornit spre „Valea Îndragostiților”. Un pic smeriți. Și aici și-a făcut de cap vântul. În acest perimetru ar veni, de obicei, tinerii care își jură iubire veșnică și, pentru a pecetlui această legătură, apelează la un ritual specific acestei zone. De la tarabele din preajmă, cumpără niște ulcele mici, colorate, pe care, la cerere și contracost, își inscripționează numele, data la care s-au aflat în Vale și câte o declarație de dragoste. Apoi, ulcelelele sunt prinse, legate bine, într-un loc special amenajat. S-au adunat mii. Și parcă de acolo radiază dragoste. Se revarsă în Cosmos poveștile de iubirea ale celor care au trecut pe aici. Visul lor s-a transformat într-o broderie colorată care sună frumos însuflețită de vânt. Ce este mai departe nu se știe, dar urmele sunt frumoase…

Punctul culminant al călătoriei de astăzi prin Cappadocia s-a consumat într-unul dintre orașele subterane. Adăposturi săpate în muntele de tuf calcaros de către localnicii vremurilor de mult apuse pentru a se ascunde și a rezista timp îndelungat în cazul în care năvălesc peste ei dușmanii. Nu am pătruns mult în galerii, în acest complex bine gândit de cazemate subterane. Într-o jumătate de oră, am ieșit afară, dar a fost destul pentru a ne conecta la trecut și pentru a vedea cum au stat lucrurile pe aici. Parcă e mai bine la are curat…

Cu vântul biciuindu-ne din toate părțile, am înaintat cu greu spre autocar. Ne mai chinuia un pic și foamea. Ați înțeles! Am mers la masă! Localul, undeva mai la marginea orașului Nevșehir. Și acesta săpat în stâncă. Aici, am servit preparate tradiționale. Supă cremă de legume, orez și ghiveci cu carne de pui, gătit la oală de lut. Prânz bunicel pentru cei cu foame. Acceptat mai greu de cei pretențioși și neantrenați cu bucătăria turcească. Sătui, am mai făcut un tur. Așa, parcă pentru digestie! La Cetatea Ortahisar. Bine, nu am urcat pe acea culme unde se afla fortul. Am mers într-o zonă de belvedere, de unde am putut admira și cetatea și întregul orășel săpat în piatră. Grecesc și acesta.

Acum, pare părăsit. Dar încă emană forță, respect și solemnitate. Aici, a fost ultima oprire. Ne-am întors la hotel pentru a ne încarca bateriile pentru următoarea zi. La masă, ne-am „bătut” cu un grup numeros de turiști chinezi pe bucatele turcești. Toate din abundență și, multe, neînțelese de noi. Cu dulciurile a fost ușor. Pe toate meridianele lumii, prăjiturile au același gust. Buuun!!!