Episcopul generos: o zi specială pentru ceilalți

Ieri, Preasfințitul Ignatie a împlinit 50 de ani. N-a pomenit un cuvânt despre asta. A vorbit doar despre Sfânta Chiriachi și despre cei care au venit s-o cinstească. Sunt zile în care un om ar avea, în sfârșit, un motiv să vorbească despre sine. Ieri a fost o asemenea zi pentru Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor: a împlinit exact 50 de ani, rotunjiți pe 7 iulie, ziua în care s-a născut, în 1976, la Bilbor, în Harghita. Și totuși, la finalul Sfintei Liturghii arhierești de la Catedrala Episcopală, cuvântul lui n-a fost despre el. A fost despre Sfânta Mare Muceniță Chiriachi, ocrotitoarea eparhiei, și despre credincioșii adunați în curte. A vorbit despre „duminici de oameni” și despre lumina pe care fiecare o poate împărtăși celor din jur. Nimic despre aniversare, nimic despre sine. Așa l-au învățat pe Ignatie anii petrecuți la Huși: să se retragă mereu un pas în spatele Sfintei, în spatele oamenilor pe care îi păstorește. E o modestie care nu se joacă, nu se performează pentru cameră. E felul lui firesc de a fi episcop: fără ceremonialul personal pe care rangul l-ar îngădui, fără vreo aluzie la propria sărbătoare, doar cu grija de a arăta oamenilor calea spre Hristos, prin exemplul unei mucenițe care și-a dat viața acum aproape două mii de ani. Iar oamenii au simțit exact această smerenie și au răspuns-o cu propria lor căldură.

Curtea Catedralei din Huși a fost, ieri dimineață, plină până la refuz. Sute de credincioși au ascultat cu evlavie Sfânta Liturghie, slujită de patru ierarhi împreună — Preasfințitul Ignatie alături de Înaltpreasfințitul Atanasie, Arhiepiscopul Marii Britanii și Irlandei de Nord, de Preasfințitul Nectarie, Episcopul Irlandei și Islandei, și de Preasfințitul Samuel Bistrițeanul —, iar la final s-au așezat la rând, răbdători, sub soarele de iulie, ca să primească binecuvântare de la preoți, să sărute Evanghelia și moaștele așezate lângă absida ctitoriei ștefaniene. În mijlocul acestei mulțimi, o prezență se remarca fără să caute să se remarce: părintele Ioan Radu. Înconjurat mereu de oameni — copii care îl trăgeau de reverendă, tineri care se opreau să-i sărute mâna, bătrâne care își plecau fruntea sub palma lui, o fetiță care i se agăța de gât să-l pupe pe obraz —, părintele avea, pentru fiecare, exact vorba potrivită. Nu erau saluturi de complezență. Îi știa pe oameni pe nume, le știa necazul din ultima vreme, le știa și bucuria, dacă aveau vreuna de povestit. Călugărițele care treceau pe alee se opreau lângă el să glumească; un băiețel cu pălărie de paie îi întindea mâna fără să fie îndemnat; o femeie își lăsa capul pe umărul lui ca și cum ar fi găsit, în sfârșit, un loc de odihnă după o zi lungă. Așa arată, de fapt, o comunitate: nu în vorbe mari despre credință, ci în gesturile astea mărunte, repetate de fiecare hram, an de an. La 50 de ani, Preasfințitul Ignatie a primit, poate, cel mai frumos dar posibil: nu vorbele de laudă, ci dovada că oamenii din jurul lui au învățat, prin exemplul său, să se poarte unii cu alții la fel cum s-a purtat el mereu cu ei — cu blândețe, cu răbdare și fără să ceară nimic în schimb.