Despre „corectitudinea politică”

Ph.D. Gabriela-Violeta IORDĂCHIȚĂ

Pentru a vorbi despre “corectitudine politică”, un termen tot mai des folosit, dar prea puțin înțeles de majoritatea, vom face o scurtă incursiune istorică și o paralelă între marxismul clasic și marxismul cultural, nu înainte de a discuta în linii generale despre cele două ideologii.

Este bine cunoscut că marxismul clasic se originează în scrierile filosofilor Karl Marx (1818-1883) și Friedrich Engels (1820-1895), a căror ideologie, a fost însușită și intens promovată în Rusia acelor timpuri de către Vladimir Ilici Lenin, (1870-1924). Marxismul a fost cel care a contribuit la dărmarea regimului țarist imperialist, prin sângeroasa Revoluție bolșevică din anul 1917 și instaurarea unui regim leninist („comunist”).

Marxismul cultural este un rezultat al reinterpretării teoriei marxiste și a transformării ei dintr-o ideologie care se adresa sectorului economic, într-o ideologie care vizează domeniile culturii, educației și divertismentului. Ambele sunt ideologii totalitare, inginerii sociale, deoarece interpretează forțat și restrictiv realitatea, astfel încât să o cadreze unor tipare prestabilite, care să le dea un aer “științific”. Marxismul cultural se originează în ideile unor filosofi, psihologi și sociologi marxiști, care au înființat în 1923 Institutului de Cercetări Sociale de la Universitatea din Frankfurt, mai cunoscut sub denumirea de Școala de la Frankfurt. Printre cei mai importanți reprezentanți ai acestei școli de gândire se numără Georg Lukacs, Antonio Gramsci, Theodor Adorno și Herbert Marcuse.

Îți mai recomandăm

Marxismul clasic promite o societate fără clase sociale, pe când marxismul cultural impune ideea de societate a șanselor și condițiilor egale, de altfel, la fel de utopică precum prima. Ambele își propun o Revoluție socială, adică o schimbare din temelii a societăților.

Pentru marxismul clasic istoria este determinată de proprietatea asupra mijloacelor de producție, aflate în mâna celor bogați, în detrimentul proletariatului, sărăcit și exploatat, reprezentat de țărani și muncitori. Schimbarea socială, ne spune marxismul clasic, se va face cu forța, prin luptă de clasă, prin exproprierea celor care dețin mijloacele de producție și intrarea lor în proprietatea publică a proletariatului.

În cazul marxismului cultural, istoria este explicată altfel, prin dominația anumitor grupuri asupra altor grupuri, în funcție de sex, rasă și preferințe sexuale. Astfel, există apriori, grupuri virtuoase, precum: negrii, hispanicii, femeile feministe, homosexualii și alte grupuri considerate “rele”, cum ar fi bărbații albi, etc. Cei care nu sunt de acord cu răsturnarea valorică a marxismul cultural vor fi aspru sancționați, li se va aplica o analiză lingvistică, deconstructivismul.

Ideea de bază a ambelor ideologii este egalitarismul radical, impus cu forța prin instituțiile statului, o uniformizare a gândirii și comportamentului. 

Ce este „corectitudinea politică”?

Pentru a răspunde la această întrebare vom face câteva clarificări și vom începe cu o “mostră” din gândirea lui Georg Lukacs (1885-1971), unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai „corectitudinii politice”, din lucrarea sa, “Istorie și conștiință de clasă. Studii despre dialectica marxistă”, (1923), unde se întreabă: “Cine ne va elibera de sub jugul civilizației Occidentale? Orice mișcare politică menită să aducă bolșevismul în Occident va trebui să fie demonică. […] Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se poate împotrivi dezlănțuirii forțelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării Revoluției.”

Textul e cel puțin surprinzător, ca să nu spunem șocant, așadar schimbarea socială s-ar produce prin mișcări politice demonice, prin abandonarea unicității sufletului și prin dezlănțuirea unor forțe diabolice.  

„Corectitudinea politică” este, de fapt, marxismul cultural, promovat de Școala de la Frankfurt, care are la bază ideile marxismului clasic, dar convertite în domeniile culturii, educației și divertismentului. Scopul ei este realizarea unei schimbări sociale radicale, o revoluție culturală și socială.

Principalele teorii ale „corectitudinii politice”

1. Teoria “terorismului cultural”

În anul 1919, Georg Lukacs devine vicecomisar pentru cultură în Ungaria, în timpul regimului bolșevic maghiar a lui Bela Kun și implementează un program radical de educație sexuală în școli. Prin acest program se promovează caracterul demodat al monogamiei și al familiei, “iubirea liberă”, oricum și cu oricine, copii sunt încurajați să ridiculizeze autoritatea părintească, Biserica și preceptele morale. Femeile erau instigate să acționeze împotriva normelor sexuale ale vremii. Scopul acestui program era de a anihila vechile valori sociale și de a crea altele noi, misiune care revenea revoluționarilor care îi îmbrățișau preceptele. Programul s-a soldat cu un eșec răsunător, mulți dintre copii educați în acest fel ajungând în situații de delincvență.

Ideile “terorismului cultural”, din proiectul promovat de Lukacs în 1919, reprezintă o etapă premergătoare a „corectitudinii politice” actuale.

• 2. Teoria transformării ordinii patriarhale în una matriarhală (Marx) sau a mai fost numită teoria inversării rolurilor sexuale (Engels) sau teoria androginiei  

Conform acestei teorii bărbatul și femeia nu sunt diferiți și pot avea roluri interschimbabile, iar sexul feminin este considerat asuprit.

• 3. Teoria critică

Studiile Școlii de la Frankfurt au combinat marxismul clasic și psihanaliza lui Freud pentru a contesta bazele culturii occidentale, astfel teoria critică are două subteorii.

• 3.1. Teoria homosexualității, conform căreia concepția că heterosexualitatea e normală, va fi schimbată cu opinia că homosexualitatea e în egală măsură “normală”.
  • 3.2. Teoria rasială, dezvoltată de Herbert Marcuse, (1898-1979), în lucrarea “Eseu despre eliberare” (1969). Marcuse este de părere că oamenii de culoare din ghetouri, alienații sociali, asocialii și Lumea a Treia erau cei mai potriviți să preia rolul avut de proletariatul Revoluției comuniste. Bărbații albi se fac vinovați, în concepția lui Marcuse, de situația acestor grupuri dezavantajate, în timp ce persoanele de culoare reprezentau forța cea mai naturală a Revoluției.
• 4. Teoria personalității autoritare

Această teorie îi aparține lui Theodor Adorno, (1903-1969), care în lucrarea cu același nume, “Personalitatea autoritară”, (1950), este de părere că prezența în societate a creștinismului, a capitalismului și a familiei patriarhale autoritare ar fi creat un caracter înclinat spre prejudecăți rasiale și fascism.

În concluzie, este important să gândim societățile în complexitatea și diversitatea lor, să generalizăm mai puțin, să le analizăm și să le înțelegem mai mult specificul și particularitățile, nu să le înghesuim în modele reducționiste, rod al unor minți cu limitele lor, modele care se doresc a fi impuse prin tot felul de inginerii sociale, în mod forțat, nefiresc, brutal, prin revoluții, cu durere și sânge, cu pierderi umane și materiale. Aceste ideologii totalitare și utopice conduc, în final, la uniformizare, suferință, minciună, mistificare și demagogie, în baza unor criterii false și a vânătorilor de vrăjitoare.

Totuși, aceasta nu înseamnă să ne oprim în a gândi ideologii sau modele de evoluție a societăților, care să ne ajute să ne îmbunătățim viețile și să scrutăm viitorii posibili, ci doar să nu le aplicăm orbește, să nu credem în lideri providențiali sau mesianici și să nu ducem lucrurile în extrem.

Bibliografie

1. Dîrlău A., Bazon I. (coord.), “Corectitudinea politică: O ideologie neomarxistă. Marxismul cultural-noua utopie”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2017.

Pentru consiliere psihologică online accesați: www.cabinetonline.ro